Este prima oară când citesc un roman scris de un teolog tânăr. De obicei teologii se reped să despice firul cum crapă piatra în patru şi scriu pe marginea unor evenimente sau a unui concurs de situaţii. Aşadar Savatie Baştovoi ne dă o operă de compoziţie pe care a denumit-o simplu Nebunul, un eseu care cu cât ne îndepărtează de zilele noastre cu atât parcă este mai actual. Acţiunea romanului se petrece într-un zbuciumat secol şase în vremea împăratului Iustinian, dar tabloul poate fi şi unul de secol 21, căci şi astăzi avem călugări, prostituate, circari, târgoveţi, impostori, dar şi sfinţi. Nebunul lui Savatie este un călugăraş pe care nu ştii dacă e bine să-l iubeşti sau să-l urăşti, să-l mângâi sau să-l baţi, să-l izgoneşti sau să-l primeşti acasă. E un personaj grav de comic şi comic de grav; el are ceva ce-l deosebeşte de toată lumea. Este mereu în centrul atenţiei, prin nebuniile şi poantele pe care le face, dar este şi tot timpul în afara lumii fiindcă de exemplu poate să intre într-o casă de desfrânare fără a se atinge de o femeie. Exerciţiul ăsta al răbdării inverse decât masochismul l-a deprins în pustie unde a stat 30 de ani. Pustia l-a făcut pe Simion, călugăraşul nostru, făcător de minuni, dar asta nu l-a determinat să intre ,,en fanfare” pe porţile mândriei. El a simţit că are un mare capital de dragoste şi a ieşit în lume să-l investească. Aici cunoaşte oameni răi, femei goale, copiii care-l bat, duşmani de moarte, dar nu se lasă abătut din drumul său. Piteşte abil înţelepciunea sub haina nebuniei şi dragostea o lasă să se vadă nu prin vorbe, ci prin fapte. El vindecă o demonizată dar o face discret, elegant şi dintr-o aşa mare iubire de oameni de te întrebi dacă un om ca acesta nu este cumva înger. Nu mai insist cu subiectul cărţii, unul totuşi inspirat din realitatea vieţii unui mare sfânt pe nume Simeon care a trăit în secolul al şaselea la Edessa, asta şi pentru că risc să dezvălui tot subiectul, dat fiind faptul că romanul este de proporţii mici. Vă las doar în compania unui gând lansat de Savatie în acestă comestibilă lucrare. Să treci prin viaţă ca şi cum n-ai fi, iar la moarte să laşi un gol imens. Asta-i arta!
CRISTIAN ŞERBAN

Daniel Pennac

Deşi născut în Casablanca, scriitorul Daniel Pennac a stăruit mai mult cu locaţia prin Franţa. Aici s-a apucat şi de scris şi interesant este că a băut o grămadă de bere după ce a pus un pariu cu glumeţii săi prieteni, care nu-l vedeau în stare să scrie o carte cap-coadă. Luând contact cu ,,Domnilor Copii”, cu un roman al distinsului profesor de franceză am avut surpriza să constat că scriitorii contemporani mai au ceva de spus. Nu s-au stors încă lâmâile creierilor domnilor scriitori din actuala generaţie încât să zici: ,,Frate în literatură nu mai este nimic de inventat!”
Trebuie să recunosc că până pe la pagina o sută şi ceva m-a râcâit tot timpul ideea că nu pot să-mi dau seama cine este naratorul, până într-un târziu când am descoperit în aceast demers rocamboloesc, pitoresc şi existenţial că cel care ,,le zice” este de fapt tatăl mort al unui copil care este personaj central în acestă carte. Interesant şi fascinant cum acest Pennac vede moartea în starea ei transcendentă, e vorba de o moarte capabilă, o moarte constructivă, o moarte care are umor, poate mai mult decât toate emisiunile de cârcotaşi şi cârcotiţe de pe la TV.
Cartea lui Pennac suferă de antantirimogodanism în sensul în care copiii sunt nişte răzgâiaţi, tâmpiţei, plozi care şi când devin adulţi dau dovada unei imaturităţi de-a dreptul înspăimântătoare, o imaturitate seismică. Autorul poate fi identificat la poarta gândirii cu Sallinger sau cu Dickens şi prin exprimările cu ,,fă” ,,mă” şi ,,mă-sa”, dar mai ales la nivelul dramei copilului care doreşte permanent să-şi depăşească condiţia. Precaritatea condiţiei copilului este dată de neştiinţa cauzată de vârstă, de micimea staturii şi de lipsa forţei fizice. Ajuns matur, copilul de ieri îşi dă seamă că de fapt defectele celui mic sunt atuuri nemaipomenite fiindcă odată ce ajungi mare, înalt şi puternic nu te mai alintă nimeni şi abia de te mai iubeşte cineva cu chiu cu vai.
La un moment dat ai impresia că răsfoieşti un manual încă nescris de înjurături adresate profesorilor catalogaţi drept nesuferiţi. Şi nu numai asta! Speriat de temele pe care le are de făcut mintea ,,pupilului” o ia razna, ,,ăla micu’ “ cutreieră prin locuri famate, merge pe la prostituate, caută metode de a-şi ucide pedagogul, orice ar face numai tema nu! Revolta copilului este în acelaşi timp şi revolta adultului. Unul se revoltă că nu suportă să i se dea ordine, celălalt se revoltă fiindcă nu suportă să nu i se asculte ordinele.
Tema romanului este după cum şi titlul lasă o portiţă de întrezărire, mutarea miraculoasă a copiilor în spaţiul adulţilor şi invers, a adulţilor în locul copiilor. Din această ,,viţăverceală” iese un tămbălău care dă toată spuma şi fervoarea cărţii şi un umor demn de o comedie neagră de Oscar. Printre sughiţuri de compoziţie şi carghioslâcuri apar şi teme filsofice memorabile moartea, viaţa şi rostul ei, rostul şi sensul educaţiei. Se întreabă scriitorul – probabil tot cu gândul de a-şi râde ,,la pariu” de prietenii care nu cred în el – dacă este bine să vrea să-i dovedescă lui Dumnezeu existenţa omului. Toţi oamenii se chinuie să dovedească existenţa lui Dumnezeu, dar prea puţini se implică în acest demers penacchian, aproape nimeni nu ciuguleşete firimiturile reversului.
M-am tot întrebat ce caută prostituatele în acest tablou oniric cu schimbări neverosimile de roluri. Prostituatele în această carte alcătuiesc ceea ce se cheamă zona tampon. Ele sunt mame, dădace, metrese, confidente, de fapt singurele capabile să înţeleagă drama adultului care uită să mai fie copil sau drama copilului care vrea cu orice preţ să fie adult. Prostituatele, prin simpla lor prezenţă, atrag atenţia că suntem gata oricând ca oameni să ne pervertim conştiinţa pentru un ideal mort, pentru ceva din imaginaţia noastră. Leitmotivul cărţii este ,,Imaginaţia nu înseamnă minciună!”. Pentru cei care au citit ceva teologie această afirmaţie apare ca periculoasă, fiindcă pe firul imaginaţiei intri uşor pe tărâmul făgăduit doar de diavol. Totuşi la Daniel Pennac parcă nimic nu este impietate, fiindcă este evident că toţi oamenii avem slăbiciuni şi la un moment dat toţi vom trece prin postura caraghioasă în care ni se va lua temperatura rectală. A fi om nu-i o greşeală, a face exces de libertate este. Jocul de cuvinte pe seama imaginaţei, propus de Pennac este doar ceva ce în limba de miere sau fiere, după caz, a poporului se traduce prin acel ,,Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se îndeplinească!”
Pena(a)-(c)ci mi-a fost, de aici încolo vă las pe voi să citiţi că eu mi-am prăjit cam mulţi neuroni cu această carte. Da’ a meritat!
CRISTIAN ŞERBAN

Cu voia ,,dîvîsâului” m-aş ocupa azi de o carte mai putin cunoscuta a celebrului BALZAC, e vorba de romanul Eugenie Grandet..Recunosc cu toti muşchii gândirii că acest roman m-a pocnit abrupt şi simplu exact în moalele şalelor capului. De ce??? Fiindca citindu-l cu atenţie am constatat că Balzac exceptând faptul ca trăit (1799-1850) cu un secol mai devreme decat George Călinescu, este un mare plagiator – ,, un mare plagiator franţuzu asta domle!”, mi-am zis la prima respiraţie lecturoasă.
Dar…De fapt e viceversa, noi ne-am făcut de râs cu piesele muzicale de Eurovision copiate până în străfunduri ruşinoase de la alţii , ci nu sunt de vină cei care au fost plagiaţi că românii nu ştiu să compună şi fură şi în somn. Revenind la Balzac al nostru sau la Călinescu că nu ştiu cum să le mai zic, mă îmbie ăla cu corniţe să dau pe ţeavă tot, aşa ca unii care semnau note informative cu psedonimul de alint Felix – ,,Bestia de la Secu’ ”. Şi cum n-aş avea ce să dau în gât? Eugenie, fata lui Balzac este perfect Otilia lui Călinescu aceeaşi fată ceţoasă fără sâni, fără oase şi fără orizont, apoi acelaşi tânăr îndrăgostit, plin de coşuri şi de fantezii erotice eujenico-otiliene şi acelaşi moş zgârcit , moş Grandet care a inspirat ,,tragerea la xerox” a lui moş Costache Giurgiuveanu. Cartea lui Balzac are intriga ţesută în jurul averii avarului care intră în posesia firavei şi sclifositei Eugenie Grandet cam prea târziu, adică atunci când dorinţa se toceşte şi când mai degarabă începi să creşti pisici şi să renunţi la visul tău de fată mare – ,,…să vină făt frumos îmbrăcat în alb, pe un cal alb şi alb la faţă de virgin ce este…”. Romanul Eugenie Grandet nu este un spectacol aşa cum s-ar aştepta un cititor împătimit, ci are şi pasaje anoste, descrieri interminabile de caturi, interioare, briz brizuri şi cotloane, de pot să pun pariu că pe cititor îl apucă un căscat hipopotamic instantaneu. Impresia cea mai vie pe care mi-a creat-o romanul este aceea că deşi avem în faţa ochilor o desfăşurare impresionantă de cuvinte, o parada a vocabularului doct precum şi o naraţiune de tip arabesc cu multe fineţuri în dulcele stil clasic, Balzac a scris Eugenie Grandet intr-o stare de oboseala avansată. În pofida unui talent uriaş probat anterior în Comedia Umană sau Fiziologia Mariajului, Balzac dă semne în romanul despre care tocmai am tratat că geniile sunt şi ele oameni şi că nu fac totul de la cap la coadă genial că asta ar însemna că sunt dumnezei, nu oameni. Cu voia voastră mă despart de cele două cărţi gemene Eugenie Grandet – Enigma Otiliei şi vă invit să reflectaţi dacă suntem o ţară de ,,imitatio in integrum” ori nu.
CRISTIAN ŞERBAN

Azi m-am cocoţat pe gardul gândirii ca să văd mai bine măgarul din literatură. Dacă aş fi vrut să văd măgarul din politică nu ar fi fost nevoie să mă urc pe gard, fiindcă măgarul este la vedere, uneori sub ochii noştri. Măgarul din povestea noastră despre cărţi este unul de aur, căci aşa se cheamă cartea Măgarul de aur, adică dacă urecheatul ar fi un sportiv din zilele noastre l-am sui cu urechi cu tot pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Lucius Apuleius, scriitor din secolul al II lea d-Hr. a lăsat această fascinantă scriere. Totul este la acest roman de soi, metamorfoză, fascinantul iradiază din amestecul doct de basm, mitologie, povestire de târgoveţi şi eros. Erosul este un pic exacerbat în această pictură de epocă transpusă în litere, dar asta nu mai şochează pe nimeni acum în secolul în care 14 milioane de copile anual dau semne de graviditate şi apoi nasc.
În pofida numeroaselor subiecte abordate de Apuleius, Măgarul de aur are o surprinzătoare unitate în diversitate astfel că nu te apucă subit căscatul plictiselii oricât te-ai strădui.
Care este legătura cu măgarul? Personajul central al cărţii, un fel de ,,homo animalus”, poate fi om în toate momentele în care este măgar după cum poate fi animal exact în toate momentele în care este om. Aş râde de ipostazele astea dacă altcineva înaintea mea, somităţi în ale vorbelor în duh lustruite pe la înalte tribune nu ne-ar fi împuiat capul cu expresii de tip ,,Da doamna sunt un porc, sunt porcul dumneavoastră!” sau ,,măi animalule!”.
Metafora, exacerbarea, matemorfoza, iată trei instrumnete de lucru, pe care Lucius Apuleius, acest scriitor de secol II cu un talent rar, le foloseşte cât să se prindă unii din scriitorii de azi că mai bine s-ar lăsa de meserie. Lăsăm închinările idolatre adresate zeităţii Isis care îl porcăie şi-l ,,magariseşte” pe autor – care trebuie să spunem este şi personaj central – după bunul plac. Şi poate pricepem din asta că joaca cu zeii poate aduce schizofrenia înainte de termen.
Vă urez să citaţi din ce citiţi şi să citiţi ce citaţi!
CRISTIAN ŞERBAN