Nu este adevarat ca intre ortodocsi si romano-catolici exista numai neînţelegeri. Cel putin, exista un amanunt simpatic, pentru care acestia ar fi gata sa se uneasca. Ortodocsilor le place la romano-catolici faptul ca acestia la slujba stau pe scaun, iar preotii romano-catolici ii invidiaza pe cei ortodocsi pentru ca acestia au voie sa se casatoreasca. Si asta dureaza de multa vreme.
Am vrut astfel sa patrund mai direct in sfera unor discutii, de multe ori incrîncenate, despre viata religioasa. De exemplu, tot mai des poti auzi replici de genul: “slujbele atît de lungi ale ortodocsilor n-au nici o logica!” Desigur, toate aceste discutii sînt superficiale, amuzante si vin de la oameni care, de regula, nu umbla la biserica, dar ele preocupa pe multi.
Chiar dintru inceput trebuie sa spunem ca Liturghia este centrul vietii crestine. Liturghia este Hristos. Acesta este modul desavîrsit in care Dumnezeu se daruieste oamenilor, in Euharistie (Impartasanie). Lungimea slujbelor ortodoxe se datoreaza si convingerii primilor crestini ca a doua venire a lui Hristos va fi imediata – “parusia”.
Slujbele erau si sînt o asteptare, dar si o venire, in cel mai adevarat sens, a lui Hristos. In cele sapte laude existente in Biserica Ortodoxa, se imita, dar se si reactualizeaza istoria universului si a omului, de la creare si pîna la restabilirea armoniei vesnice. De aceea, pe parcursul lor, exista momente de rugaciune, de cateheza, adica educare (cînd se citeste din Vechiul Testament, din Apostol sau din canoane, care infatiseaza fapte si invataturi ale Sfintilor). Pentru ca oboseala sa nu ingreuneze rugaciunea, exista momente cînd credinciosii pot sa se aseze, acestea sînt “Apostolul” si “catismele”, care, din greaca, asa se si traduce – “a sedea”. Iar cînd este slujba cu priveghere, se sfinteste “litia”, pîine cu vin, care se imparte credinciosilor spre mîncare, ca sa nu se istoveasca.
Într-un cuvînt, nu sînt chiar atît de inumane slujbele ortodocsilor. Si-apoi, daca depasim cu ingaduinta “teologia” babutelor noastre, putem ajunge la Sfintii Parinti. De exemplu, Sf. Filaret al Moscovei spunea: “Decît, stînd drept, sa te gîndesti la picioare, mai bine, sezînd, sa te gîndesti la Dumnezeu”. Aceeasi replica o repeta si marele ascet al secolului trecut, Sf. Teofan Zavorîtul. Iar in Patericul Egiptean (sec. IV-V), gasim o intîmplare extraordinara in acest sens. Se zice ca odata au venit fratii la avva Isaia si l-au intrebat: “avvo, daca il vad pe fratele meu ca dormiteaza in biserica, ce sa fac, sa-l las sau sa-l trezesc la rugaciune?” Si Sfîntul a zis: “adevarat va zic, fratilor, ca eu, daca il vad pe fratele meu ca dormiteaza, pun genunchiul meu sub capul fratelui si-l odihnesc”.
Acesta este sensul vietii crestine, asa cum o inteleg ortodocsii si cum au inteles-o apostolii, sa-L astepti pe Hristos. In Gradina Ghetsimani, ucenicii au adormit de trei ori, dar nu s-au dus de acolo. A oferi lui Dumnezeu douazeci de minute pe saptamîna, cît dureaza o messa romano-catolica, si acelea cu pretentii, este un rezultat firesc al societatii consumiste apusene. In Apus sotii umbla fiecare cu masina sa si nu indrazneste unul sa se foloseasca de lucrurile celuilalt. E normal ca fiecare are si timpul sau, pe care si-l repartizeaza cum voieste. Si daca s-a intîmplat ca din acest timp o parte infima sa-I fie oferita lui Dumnezeu, aceasta se face ca un fel de imprumut.
Dar si ortodocsii au voie sa-si imparta timpul cum vor. Si cine vrea sa-i acuze pentru faptul ca Ii acorda prea mult din timpul lor lui Dumnezeu? Daca doi indragostiti pot sa stea la vorba ore intregi, uneori pe frig sau pe ploaie, sprijinind gardurile, de ce ne mira niste oameni care stau la un loc cu Dumnezeul lor, pe care Il iubesc si care ii iubeste? Vin clipe, cînd dragostea învinge oboseala.
SAVATIE BASTOVOI

Despre cazul Tanacu s-a vorbit atît de mult, încît totul s-a transformat într-un fel de telenovelă care nu se mai termină. Românilor le plac telenovelele. Chiar dacă le cunosc sfîrşitul, chiar dacă văd că joacă prost, grotesc, interminabil, românul conştiincios se aşază în faţa televizorului şi priveşte. Aşa s-a întîmplat şi în cazul Tanacu. Românii au privit, au privit pînă au uitat că personajele din teleserialul Tanacu nu sînt actori, ci oameni ca şi ei. Cocoţaţi în fotolii, românii de la începutul mileniului trei, ca şi gloata din circurile romane de odinioară, se bucură de spectacolul crud în care Justiţia, după o îndelungată joacă de-a pisica şi şoarecele, reuşeşte să răpună un biet călugăr şi patru măicuţe. Din jilţul său, episcopul vicar de la Huşi îşi întoarce degetul mare în jos. Mulţimile scandează. Lupta s-a terminat.

Nu vreau să îndreptăţesc exorcismele părintelui de la Tanacu şi nici să contrazic sentinţa. Justiţia şi-a făcut treaba ei, dreaptă sau nedreaptă, nu vreau să judec. Ceea ce trezeşte nedumerire este purtarea episcopului vicar de la Huşi, a Sinodului BOR, a preoţilor care nu vor să-şi expună părerea. Chiar nimeni, în întregul Sinod BOR nu a simţit nevoia să ceară milă acestor oameni, care, pînă la urmă, nevrednici, păcătoşi, numiţii cum vreţi, sînt fii ai Bisericii? Dacă Justiţia a luat această decizie, de ce mai era nevoie ca episcopii să adauge răni pe spatele acestor oameni necăjiţi? Biserica nu pedepseşte de două ori pentru acelaşi păcat. Este cutremurător faptul că nimeni din ierarhi nu a vorbit despre posibilitatea iertării, că nu s-a făcut îndemn la pocăinţă, la nădejde, la dragoste.

Vreau să aduc în atenţie un amănunt despre care nu s-a vorbit în cazul Tanacu. Este vorba de dezbrăcarea anticanonică a celor cinci călugări de hainele monahale. Episcopul putea să-i retragă părintelui preoţia, dar nu şi făgăduinţele monahale care sînt date în faţa lui Dumnezeu în veac. Monahismul este legămînt de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi nu poate fi luat de nimeni. Nimeni nu poate lua cuiva dreptul la pocăinţă, nici episcopul, nici patriarhul, nici Sinodul, nici cetele cereşti. Aceasta trebuia să o ştie episcopul vicar de la Huşi. Metoda aplicată ne aduce aminte de vremea comunistă, cînd cel ce greşea, dacă era membru de partid, mai întîi era scos public din partid, după aceea predat justiţiei. Mentalitatea partinică trebuie îndepărtată din Biserică. Aici trebuie să dăinuie iubirea evanghelică şi, dacă e nevoie de corectitudine, să fie cea a sfintelor canoane.

Dar treaba s-a terminat. Călugărul de la Tanacu este condamnat la 14 ani de puşcărie, maica stareţă la 8, iar alte trei călugăriţe la 5 ani de puşcărie. Aceste patru „fete” (căci, nu-i aşa, ele nu mai sînt călugăriţe?) vor împărţi celula cu proxenetele care au dus fete prin Italia, cu vînzătoarele de droguri, cu cele care şi-au ucis concubinul cu barda şi restul contingentului din puşcăriile de femei. Pericolul pe care îl răspîndeau aceste patru măicuţe stînd în chiliile lor din pădurea de la Tanacu era prea mare. Fără îndoială. Prelaţii de la episcopia Huşilor sînt indignaţi de un singur lucru: de faptul că cei cinci călugări încă mai poartă haina monahală. Într-adevăr, doi ani de luptă a episcopilor cu ei nu i-a cufundat desăvîrşit în deznădejde, nu le-a răcit credinţa, nu i-a făcut să plece din Biserică. Să ne rugăm ca ei să îmbrace această haină şi după ce vor ieşi din temniţă. Poate că dacă Biserica ar fi acoperit cu haina sa trupul gol al celor căzuţi, presa nu ar fi avut din ce să facă tămbălău, Justiţia nu s-ar fi autosesizat şi lucrurile ar fi decurs altfel. Dar acum, ce mai rămîne de făcut? Cercetaţi pe cei din temniţă, Prea Sfinţiţi episcopi!
Protosinghel SAVATIE BAŞTOVOI
(Mănăstirea Noul Neamţ)