…plasat în cîmpul credinţei, spiritul mediocru încă găseşte ceva de spus. Bunul amplasament îl ridică la nivelul lui. Dimpotrivă, spiritul cel mai înzestrat şi mai exersat sfîrşeşte — dacă e prost plasat — prin a nu avea de spus nimic: e subtil în accidental şi stupid sau inexpresiv în cele esenţiale.

…„nu eşti în apele tale“ — îmi spune un prieten. „Ai mereu ceva de obiectat.“ E adevărat. Cînd eşti prost dispus devii, brusc, „obiectiv“. Vezi lucrurile şi oamenii în lumina lor „adevărată“, adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stîrnit de propria ta penumbră. Dimpotrivă, cînd eşti bine dispus, totul ţi se pare tolerabil. Ierţi. Iertarea e un chip al bunei dispoziţii. Trebuie să nu uităm asta cînd vorbim de iertare în perimetrul creştinătăţii. A obţine starea interioară din care să emane, fără efort schimonositor, iertarea, e a obţine o egală şi iradiantă bună dispoziţie. Creştinul adevărat e bine dispus. Credinţa însăşi e o formă de bună dispoziţie. Numai buna dispoziţie salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în strictă condescendenţă, în bonomie ipocrită, în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii.
Dar cînd eşti bine dispus? Cînd eşti îndrăgostit. Sau cînd tocmai ai răspuns unei întrebări grele. A fi tot timpul ca unul care e îndrăgostit şi care a înţeles… Aceasta ar putea fi cheia bunei dispoziţii. Şi a credinţei…
ANDREI PLEŞU, în Jurnalul de la Tescani