Părinte arhimandrit ştiu că aveţi şi o preocupare pentru scris, o vie activitate publicistică. Vorbiţi-ne un pic de pasiunea pentru scris.

La jumătatea anilor 90 am avut o colaborare foarte frumoasă cu ziarul Ploieştii, săptămânal care mi-a găzduit ediţie de ediţie rubrica Din suflet pentru suflet (părintele mi-arată un teanc uriaş de ziare cu articole dintre cele mai interesante, semnate Protosinghel Gavriil Stoica). O colaborare apreciată am avut şi la magazinul ilustrat Lumea Credinţei. Însă trebuie să spun că o parte din articolele publicate în revistă nu au apărut integral şi lucrul ăsta m-a cam mâhnit, fiindcă s-a pierdut din forţa mesajului pe care am vrut să-l transmit.

De unde aţi avut imboldul să scrieţi la această apreciată revistă?

Eu am urmărit Lumea Credinţei încă de la primele numere şi am citit toate articolele aproape integral. Imboldul de a scrie a sosit atunci când am dorit să răspund cu răbdare şi blândeţe unora care pun în cârca Bisericii acuze nefondate. Se vehicula într-un articol ideea că Biserica are idei învechite şi retrograde şi că trebuie să se rupă de canoane şi de Sfinţii Părinţi. Iar eu am răspuns prompt că această rupere nu este posibilă, fiindcă Biserica are temelia pusă de Iisus Hristos, dar ,,pereţii” ei au fost ridicaţi de mucenici şi de Sfinţii Părinţi.
Am luat poziţie chiar şi în cazul Tanacu, exact atunci când toată presa l-a pus la zid pe Corogeanu. Eu am susţinut cu argumente pe vreo şapte pagini de articol că Irina Cornici a murit…În nici un caz nu a fost omorâtă, aşa cum greşit s-a susţinut…
Dacă un bolnav pe moarte este aşezat pe masa unui chirurg şi anestezicul i-ar putea fi fatal, singura metodă de a opera omul este să-l legi. De aceea Irina Cornici a fost şi ea legată. În vremea Mântuitorului, demonizaţii nu umblau în lanţuri? Părintele de a Tanacu a făcut ceea ce trebuia să facă un slujitor al Bisericii…
La Lumea Credinţei am mai scris pe teme polemice, dar am avut şi articole inspirate din ziceri şi vorbe din popor, gen: ,,Să nu faci ce face popa!…” sau ,,Baba călătoare n-are sărbătoare”.

(VA URMA)

La inceputul anului am postat pe site-ul Ortodoxmedia.com o predica a unui parinte care se intituleaza “Ce a ramas dupa toate acestea”. Este foarte interesanta aceasta predica si v-o recomand sa o ascultati desi a trecut ceva timp si nu mai este “fierbinte”. In predica parintele vorbeste despre ce foloase am tras din sarbatorile tocmai trecute la acea vreme, si ce a ramas dupa ele.
Nasterea Domnului am petrecut-o acest an in sudul Olteniei intr-un sat foarte frumos unde spre deosebire de alte sate biserica este plina in fiecare Duminica si oamenii foarte credinciosi. M-am gandit sa ii fac parintelui care slujea cadou o carte, anume prima carte pe care am editat-o la editura Apologet scrisa de Cristi Serban: “Intre rock si iubirea fara sfarsit”. Nu il cunosteam pe parintele prea bine, inainte doar am schimbat cateva vorbe. Nici atunci cand i-am daruit cartea, nu am stat de vorba prea mult, doar i-am spus ca m-am bucurat sa petrec Nasterea Domnului impreuna cu el si cu oamenii din acel sat si ca sper si la anu sa fiu tot acolo.
Parintele vadit emotionat, – pe semne ca nu i se intampla prea des ca sa primeasca cadouri de Craciun de la enoriasi – mi-a multumit sfios si mi-a spus cu glas incet, ca si cum ar fi zis doar pentru el: “acestea raman dupa noi” (se referea la carti). Inca mi-a ramas in minte acest cuvant si sunt aproape invidios pe Cristi Serban pentru ca el a reusit sa puna pe hartie marturia lui de convertire de la satana la Hristos, pe cand eu nu am scris niciodata despre cele prin care am trecut si rareori se intampla sa mai spun vreunui om un cuvant despre asta pentru ca multi ma cred nebun. Pe semne ca eu nu m-am convertit cu adevarat inca si de aceea nu am simtit inca chemarea sa scriu o carte despre asta.
Asa cum mi-a ramas in minte cuvantul parintelui “astea raman dupa noi”, asa mi-a ramas in minte si titlul predicii de mai sus “Ce a ramas dupa toate astea?”. Poate ca pentru ca una dintre temerile mele este frica de urmatorul mare cutremur pe care il asteptam, mi se intampla deseori in timpul zilei sa ma gandesc, oare daca mor acum ce o sa ramana in urma mea? Cele cateva site-uri ortodoxe care le-am facut o sa moara unul dupa unul dupa ce o sa expire cardul care plateste gazduirea si domeniile. Oamenii care i-am ajutat cu cate ceva, o sa vina la pomana si o sa zica un “Dumnezeu sa-l odineasca”. Firmele care le am si banii din cont nu o sa ma ajute cu nimic in iad. Faptele mele si starea in care ma aflu acum nu ma prea prezinta ca un canditat la mantuire. Urmasi nu am inca care sa se roage pentru mine. Singura sansa ar fi doar ceva care l-as lasa in urma mea care sa lucreze dupa ce voi muri. Ce sa fie acest ceva inca nu am descoperit …
Tot aceasta intrebare – ce o sa marturiseasca pentru mine cand voi fi judecat? – am auzit-o si la Parintele Arsenie Papacioc care cand era in puscariile comuniste, fiind gata sa moara de multe ori, spune ca atunci cand credea ca nu mai are scapare si astepta din clipa in clipa sa moara, instant ii trecea prin minte gandul: “Ce bine ar fi sa am ceva lasat in urma mea care sa marturiseasca pentru mine”.
Nimic nu este mai trecator decat viata omului. Toate trec nebagate in seamna, dar viata noastra duce in spate atatea sperante, atatea dorinte, proiecte si amagiri, incat pe cat vedem cum se scurge si proiectele si realizarile sau nerealizarile noastre trec sub umbra timpului, pe atat ne adapam cu amarul gust al desertaciunii. Simtim ca suntem nimic si ca nu am facut nimic.
Tot in satul de care ziceam mai sus, mi s-a intamplat sa vizitez mai multi oameni, toti batrani, pentru ca la sat cam toti sunt batrani. Si toti – invariabil – nu vorbesc decat de cat de grea le e viata: suferinta, neputinta, boala, singuratate, saracie. Cam astea ne lovesc pe toti, una sau mai multe, si numai una ar fi de ajuns ca sa te faca sa zici “Of, amara vale a plangerii este viata omului”. Multi mi-au spus asta, si chiar oameni credinciosi, chiar o mamaie care are fata luminata si am prins-o cu o proorocie, plange si se vaieta asteptand marea trecere cu gandul “Oare dincolo unde vom ajunge? Eu cred ca la iad, ca suntem pacatosi”.
Ma uit la vietile celor din jurul meu si vad desertaciune si amagire. Ma uit la viata mea si vad asemenea. Am realizat multe – cantarite prin ochii altora – si totusi nu simt ca as avea ceva care sa las in urma mea. Nu cantaresc cele care le-am facut cu cele care mi le-am propus, pentru ca atunci s-ar da balanta peste cap. Nu cantaresc cele care le-am facut cu cele care ar fi trebuit sa le fac, deoarece nu se poate compara un fulg cu un munte. Nu m-as fi asteptat sa am realizari imposibile si nu imi propun lucruri peste puterile mele, ci tanjesc ca macar un lucru sa il fac cum trebuie din cele pe care trebuie sa le fac si cu care m-as putea prezenta in fata lui Dumnezeu cu el. Sunt sigur ca Dumnezeu nu imi va cere socoteala prea mare pentru cele rele care le-am facut ci mai mult ma va intreba de cele bune pe care as fi putut sa le fac si pe care nu le voi fi facut.
Incerc uneori rational sa inteleg plangerile Sfantului Efrem Sirul si alte cuvinte din rugaciuni similare ale altor sfinti care zic cam asa: oare de ce ma voi tangui mai mult eu ticalosul cand voi fi aruncat in iad: de amarul chinurilor si al suferintelor sau de pierderea atator bunatati si nevederea fetei lui Dumnezeu. Binecuvantata este clipa in care din mila lui Dumnezeu mi s-a intamplat sa cunosc in inima adevarata frica de iad si frica de a fi despartit de Dumnezeu si sa dea Dumnezeu fiecaruia ca macar odata in viata sa o cunoasca. Nespusa este ravna pe care o aprinde aceasta frica, schimbarea care o da vietii noastre, tainele care ni le descopera si ecoul peste ani de care ne putem agata cand valurile invloburate ale marii acestei lumi, pline de tot felul de gunoaie si mizerii ne cuprind si ne trag in jos in negura amagirii. Poate aceasta frica m-a indemnat sa scriu acest cuvant de frica ca la noapte voi muri, si as dori sa las in urma mea macar un cuvant bleg in care am incercat sa aprind in inima vreunui internaut ratacit dorinta de a lasa ceva in urma lui care sa marturiseasca in fata lui Dumnezeu la Judecata de Apoi.
GIGEL CHIAZNA (preluat de pe www.chiazna.com/blog)

Invataturile crestine sunt extrem de importante pentru mine. Sunt un individ cu mare dragoste de Dumnezeu, dar fara a fi habotnic. Dintr-un soi de, poate usoara, nepasare, din invartirea in mecanismul asta zapacitor al timpurilor pe care le traim, nu sunt in stare sa tin posturi, sa merg la biserica atat de des pe cat mi-as dori, si nici n-am reusit sa-mi gasesc un duhovnic. Si e foarte important. Insa sunt un individ care incearca sa nu faca rau. Ma straduiesc sa fiu aproape de familie, de cei care-mi sunt dragi. Nu fur, nu insel, nici in afacerile pe care le derulez si nici in relatiile sentimentale pe care le am la un moment dat. Si intr-o meserie in care a fi primul conteaza extraordinar de mult, ma straduiesc sa ajung in aceasta pozitie, apeland la mijloace cat se poate de oneste. Cu alte cuvinte, nu calc pe cadavre. Am invatat ca greselile pe care le faci intr-un moment sau altul al existentei se platesc in cele din urma. Si mai e ceva care spune mult despre felul in care privesc eu viata. Intotdeauna, cand mi-e greu sau mi se intampla sa am accidente profesionale ori sentimentale, imi spun ca „nu mor caii cand vor cainii”. Asta m-a tinut la suprafata in destul de numeroasele momente cand am crezut ca se prabuseste cerul peste mine.
ROBERT TURCESCU în Formula As

De la Celsus la Nietzsche, creştinismul a tot fost criticat pentru tolerarea proştilor şi a infamilor. E drept că Evanghelia cuprinde pasaje curent interpretate în acest sens: sîntem fraţi, răul îi locuieşte pe unii, adică vine din altă parte… Dar tot Evanghelia cuprinde şi texte de semn contrar: Iisus în Templu! Furie şi lovituri de bici! Eu cred că adevărul are, precum briliantul, multiple faţete. Eşti creştin? Ai datoria să ierţi. Numai că proştii şi infamii nu se lasă, cel mai adesea, absolviţi. Dacă prostia traduce misterul fărădelegii, infamia e destinul prostului însurat cu fudulia funcţiei nemeritate, a carierei gonflabile (care nu s-a ciocnit, încă, de acul revelator). Prostia şi infamia sînt fapte sociale grave. Ne poluează bucuria de a trăi laolaltă. Ne intoxică dreptul la aer curat. Iată (inter alia) de ce detest patologia stîngismului radical: nu doar pentru că e pervers nerealistă, ci pentru că minte interesat, lăsînd larg deschisă calea spre infamie a proştilor agresivi.
Aş prefera să evit răstălmăcirea. Prostul nu e totuna cu acela pe care se întîmplă să-l depăşeşti intelectual. Infamul nu e acela care-şi permite să comită, impenitent, dublul maleficiilor pentru care tu, ca om întreg, te-ai acuza îndoit. Prostul adevărat e falsul inteligent. Iar infamul veritabil e orice ins care săvîrşeşte răul, convins că e îndreptăţit să o facă sau că e mereu nedreptăţit dacă nu o face.
Nutresc toată compasiunea pentru cei săraci cu duhul, dat fiind că sărăcia cu duhul implică fie umilitatea obiectivă, fie smerenia asumată. E admirabil să vezi un om slab de minte, care te priveşte dinăuntrul conştiinţei că nu poate mai mult. La fel, îi trec cu vederea pe răutăcioşii minori, care strică din neatenţie, din frivolitate ori din neştiinţă tot ceea ce ar putea lesne menaja, fie că e vorba despre sensibilitatea altora sau de obligaţiile lor profesionale. Nu-i pot însă accepta pe proştii cu parapon, iremediabil complexaţi, veninoşi & mîndri de propria mediocritate. Luaţi un idiot şi comandaţi-i orice: va executa ordinul, simţind însă momentul cînd trece frontiera dintre bine şi rău. Acestei supuneri uluite de teamă i se opune lipsa discernămîntului în cazul prostului cu pretenţii, care-şi justifică infamia prin iluzia sălcie că nu primeşte niciodată îndeajuns.
Creştinismul ca bombonică fondantă este, prin urmare, pură escrocherie. Dumnezeu este iubire, da. Însă e şi dreptate. O dimensiune o presupune pe cealaltă. Nu există iubire nedreaptă şi dreptate care suprimă dreptul la redempţiune. Cu singura condiţie ca subiectul să colaboreze. Or prostul infam, despre care scriu aici, e incapabil să se chestioneze. De cîte ori vrea să iubească, se iubeşte doar pe sine, pînă la oroarea narcisismului anonim. Şi de cîte ori caută dreptatea, şi-o atribuie dinainte, socotind bunul-simţ ca pe un duşman al “valorii” lui alienate.
Nici egalitarismul politiceşte corect, nici “evanghelismul” ipocrit n-au temeiuri pentru a salva, împotriva ei înseşi, prostia infamă. Cele două strategii de comunicare se înşeală şi vor să ne înşele, susţinînd că prostia e inocentă, aşa cum infamia e inodoră. Eroare. Prostia e rebutul invidios al umanităţii decăzute. Iar infamia pute de-ţi mută nasul din loc. A le încadra ideologic, într-o pseudo-perspectivă de asimilare colectivă, e un gest sinucigaş.
Din astfel de motive pledez, pînă la a mă lăsa învinovăţit de “extremism”, pentru meritocraţie. Pentru o societate care nu admite ca proştii infami să-i determine ritmul. Îngăduinţa celor deştepţi şi “pietatea” sufletelor gingaşe păcătuiesc deopotrivă atunci cînd se “amuză” sau se “înduioşează” ori de cîte ori prostul infam – altminteri capabil de flaterii şi manevre ariviste – accede la o poziţie inadecvată. Azi aşa, mîine aşa, ne-am trezit captivi în coşmarul mitocăniei care face legea.
Socrate a fost un sfînt ante litteram: asaltat de proşti (pe care s-a căznit să-i înţelepţească) şi de infami (pe care i-a dispreţuit suveran), a băut, liniştit, cucuta. Se săturase să-i mai vadă, să-i mai audă şi să-i mai îndure. E sigur că Iisus Hristos s-ar fi înţeles de minune cu un asemenea ucenic.
Teodor BACONSKY, in Dilema Veche

Aceasta zicala poate fi auzita uneori printre crestinii nostri si cineva chiar mi-a propus sa scriu despre ea. Poate s-a crezut ca aceasta tema imi este incomoda, intrucat si eu fac parte din tagma preoteasca; dar nu trebuie generalizat, si cu ce este adevarat de recunoscut nu voi scuza pe nimeni, ci voi explica ce se poate. Dar eu mai cred ca aceasta zicala e cu temei sa se auda uneori chiar ca o vorba batraneasca inteleapta.

Este adevarat ca ar fi de dorit ca popa – preotul – sa se comporte in viata, intre credinciosi si in familie, in asa fel incat sa se poata spune: “Sa faci si ce face popa, si ce zice/invata popa!”. Si referindu-ma la zicala din titlu, ca ar putea fi socotita si inteleapta, parca aud un om cu buna judecata zicand: Apoi, tot ce zice/invata popa nu poate sa fie decat de bine, nu invata pe nimeni de rau; iar daca uneori si el greseste, deci nu face ce-i invata pe altii, sa nu uitam ca si el este tot om supus greselii si va da si el seama ca si noi inaintea lui Dumnezeu; si-apoi cine ne-a pus pe noi, gresiti ca si el, sa-i fim judecatori? Bun ori rau, vrednic sau nevrednic, el este sluga – unsul – lui Dumnezeu; si daca Dumnezeu il rabda asa cum e (tot asa cum ne suporta si pe noi, toti pacatosii), de ce nu-l suportam si noi, oamenii? Ca doar nu ne obliga nimeni sa facem greselile pe care le face el. Si apoi, sa nu credeti ca la judecata cea mare a lui Dumnezeu ne vom putea scuza spunand: “Doamne, am facut pacatul acesta pentru ca si popa il facea”. Dumnezeu ne va raspunde: “Lasa-l pe popa, ca-l judec Eu ca si pe tine! Cine te-a pus pe tine judecator peste unsul Meu?! Eu va judec pe toti; nu v-am pus Eu sa va judecati unul pe altul. Eu am spus deja demult, prin gura proorocului Meu, ca cine se atinge de unsii Mei, se atinge de lumina ochilor Mei. Preotii sunt urmasii apostolilor Mei, sunt unsii Mei, si chiar intre apostoli am avut un prieten care M-a tradat si caruia i-as fi dat iertarea, daca Mi-o cerea si se caia. Daca acesta a facut exemplu rau, cine va obliga sa va puneti streangul de gat? Nu va ramane exemplul bun al celor 11 apostoli ramasi credinciosi Mie si invataturii Mele, si care si-au dat si viata pentru Mine si Evanghelie? Apostolii, cand i-am hirotonit dupa Inviere, sufland peste ei Duhul Sfant, au preluat dregatoria preotiei Mele arhieresti cu cele trei misiuni: invatatoare, sfintitoare si imparateasca-prooroceasca, de conducere a sufletelor. Pana atunci, misiunea invatarii Legii o aveau carturarii si fariseii, iar preotii misiunea sfintitoare; dar eu le-am dat toate apostolilor Mei si urmasilor lor, cand i-am trimis la propovaduire: Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi; mergeti si propovaduiti Evanghelia la toata lumea… Si le-am precizat: Cel ce va FACE si va invata asa pe oameni, mare se va chema in imparatia lui Dumnezeu… Deci sa faca ei mai intai ceea ce urmeaza sa invete apoi. Cand invatam pe pamant, le spuneam (intre altele) multimilor si ucenicilor Mei: Carturarii si fariseii au sezut in scaunul lui Moise; deci toate cate va vor zice voua, faceti-le si paziti-le; dar dupa faptele lor nu faceti, ca ei zic, dar nu fac (Matei 23, 1-3)”.

Deci iata ca zicala/invatatura din titlul acestui articol a zis-o Domnul Hristos cu aproape doua mii de ani mai inainte de a o zice lumea de azi; caci este foarte adevarat ca este mult mai usor sa zici cu vorba decat sa faci cu fapta cele bune. M-as bucura sa se retina faptul ca Mantuitorul nu scuteste, nu pasuieste de la implinirea cu fapta pe cei ce primesc invatatura; ci precizeaza, poruncind: “Paziti-le si faceti-le!”, chiar daca ei, invatatorii, nu le fac. Cea mai multa lume insa vede numai pe omul din popa, adica omenescul; nu vede si pe preotul din popa, preotia, care este dumnezeiasca si pe care n-o desfiinteaza si n-o umbreste nevrednicia – pacatele – preotului.

Aici, in misiunea sfintitoare, in slujirea Sfintelor Taine, chiar de-ar vrea cineva sa faca ce face popa, nu-i este cu putinta, pentru ca nu numai oamenilor, ci nici ingerilor nu le este cu putinta, ci stau cu frica si cu cutremur in preajma preotului slujitor. Dar slava Domnului ca avem inca multi preoti, mai mult sau mai putin la inaltimea chemarii lor, dupa talantii primiti; iar cei care, ce-i drept putini, nu corespund sacerdotiului preotesc, dintre acestia majoritatea au intrat in cler – in preotie – fara chemare, n-au avut in primul rand cei sapte ani de acasa, n-au avut o educatie crestina din familie; unii n-au reusit la alte scoli si parintii au zis: “Hai sa-l dam la seminar, ca si ca popa castiga bine!”; au crezut preotia ca o meserie pentru castigarea existentei, nu ceea ce este ea in realitate: o misiune sfanta – dumnezeiasca, un apostolat de mare raspundere inaintea lui Dumnezeu si pentru oameni.

Cu multi ani in urma, ma aflam intr-o autogara. Oamenii, iesiti din fabrica, asteptau grupuri-grupuri sa traga autobuzul-naveta la peron. Probabil, vazandu-ma pe mine, fata preoteasca, s-au asternut in discutii, unii laudand, altii criticand pe preotul lor din sat. Dupa un timp, un cetatean care se apropia de varsta a treia, care tacuse pana atunci, se ridica de pe banca si, intrand in mijlocul lor, zice: “Ia ascultati, mai baieti, v-ati apucat voi sa faceti pe grozavii, sa va criticati preotul? De ce-i cereti omului ceea ce n-are sau ceea ce n-a primit la timp? Ce, este picat din cer, ma? Este extraterestru? Nu este doar fiul satului? Ii cereti sa fie un sfant, cand el n-a primit nici cea mai elementara educatie in familie? Pe ta-su nu l-am vazut la biserica decat o singura data acu 10-12 ani, la inmormantarea lui soru-sa; cand sta la masa, nici cruce nu-si face, spun oamenii la care merge la lucru; fumeaza ca un sarpe, injura ca un birjar, se imbata si face numai scandaluri prin sat. Si vreti ca fi-su – popa – sa fie mai de treaba, cand si el fuma si se imbata inainte de a intra la seminar, si pe la biserica nu-l vedeai, ca si pe ta-su? Ma mir cum l-or fi primit popii aia de la seminar, cand a dat examen, sau cum de nu l-or fi exmatriculat! Dar cred ca si pe acolo e tot cu pile si cu plicul. Si acum este de vina Biserica – credinta, nu? Iata, ceea ce a dat societatea, aceia are; este doar produsul satului nostru. Asa ne trebuie…

Intre timp, soseste autobuzul lor si, miscandu-se calatorii ca sa urce, cetateanul care vorbise cu buna judecata ma zareste, isi pleaca putin capul, ridicandu-si caciula, si-mi zice: “Sarut mana, parinte!”. Eu ii raspund si, apropiindu-ma, ii strang mana, il sarut pe frunte, ii binecuvantez si-i spun: “Ma bucur si te felicit, ca ai vorbit ca un om intelept. Dumnezeu sa-ti ajute”.

In cele ce urmeaza, n-as vrea sa creada cineva ca am o parere prea buna despre mine, deci ca ma supraestimez, dar trecand totusi peste modestie, in ce ma priveste personal, cu darul lui Dumnezeu, m-as bucura sa faca si altii, cat mai multi, ceea ce am facut si fac eu, si ce zic/invat eu, de o jumatate de secol. Nu zic sa ia drumul manastirii, sa se calugareasca, caci nu numai calugarii se mantuiesc, ci sa traiasca o viata crestina autentica, sa se identifice sincer si faptic cu invatatura Evangheliei. Am facut aceasta cutezatoare afirmatie gandindu-ma la Sf. Apostol Pavel, care ajungand pana la asa sfintenie vietii ca a fost rapit pana la al treilea cer, se smerea pe sine, socotindu-se o starpitura, un nascut fara de vreme, si, recunoscand ca “numai cu darul lui Dumnezeu sunt ce sunt”, spunea adeseori credinciosilor: “Fiti urmatori mie, precum si eu lui Hristos”.

Arhim. Gavriil Stoica
Manastirea Zamfira

Nu este adevarat ca intre ortodocsi si romano-catolici exista numai neînţelegeri. Cel putin, exista un amanunt simpatic, pentru care acestia ar fi gata sa se uneasca. Ortodocsilor le place la romano-catolici faptul ca acestia la slujba stau pe scaun, iar preotii romano-catolici ii invidiaza pe cei ortodocsi pentru ca acestia au voie sa se casatoreasca. Si asta dureaza de multa vreme.
Am vrut astfel sa patrund mai direct in sfera unor discutii, de multe ori incrîncenate, despre viata religioasa. De exemplu, tot mai des poti auzi replici de genul: “slujbele atît de lungi ale ortodocsilor n-au nici o logica!” Desigur, toate aceste discutii sînt superficiale, amuzante si vin de la oameni care, de regula, nu umbla la biserica, dar ele preocupa pe multi.
Chiar dintru inceput trebuie sa spunem ca Liturghia este centrul vietii crestine. Liturghia este Hristos. Acesta este modul desavîrsit in care Dumnezeu se daruieste oamenilor, in Euharistie (Impartasanie). Lungimea slujbelor ortodoxe se datoreaza si convingerii primilor crestini ca a doua venire a lui Hristos va fi imediata – “parusia”.
Slujbele erau si sînt o asteptare, dar si o venire, in cel mai adevarat sens, a lui Hristos. In cele sapte laude existente in Biserica Ortodoxa, se imita, dar se si reactualizeaza istoria universului si a omului, de la creare si pîna la restabilirea armoniei vesnice. De aceea, pe parcursul lor, exista momente de rugaciune, de cateheza, adica educare (cînd se citeste din Vechiul Testament, din Apostol sau din canoane, care infatiseaza fapte si invataturi ale Sfintilor). Pentru ca oboseala sa nu ingreuneze rugaciunea, exista momente cînd credinciosii pot sa se aseze, acestea sînt “Apostolul” si “catismele”, care, din greaca, asa se si traduce – “a sedea”. Iar cînd este slujba cu priveghere, se sfinteste “litia”, pîine cu vin, care se imparte credinciosilor spre mîncare, ca sa nu se istoveasca.
Într-un cuvînt, nu sînt chiar atît de inumane slujbele ortodocsilor. Si-apoi, daca depasim cu ingaduinta “teologia” babutelor noastre, putem ajunge la Sfintii Parinti. De exemplu, Sf. Filaret al Moscovei spunea: “Decît, stînd drept, sa te gîndesti la picioare, mai bine, sezînd, sa te gîndesti la Dumnezeu”. Aceeasi replica o repeta si marele ascet al secolului trecut, Sf. Teofan Zavorîtul. Iar in Patericul Egiptean (sec. IV-V), gasim o intîmplare extraordinara in acest sens. Se zice ca odata au venit fratii la avva Isaia si l-au intrebat: “avvo, daca il vad pe fratele meu ca dormiteaza in biserica, ce sa fac, sa-l las sau sa-l trezesc la rugaciune?” Si Sfîntul a zis: “adevarat va zic, fratilor, ca eu, daca il vad pe fratele meu ca dormiteaza, pun genunchiul meu sub capul fratelui si-l odihnesc”.
Acesta este sensul vietii crestine, asa cum o inteleg ortodocsii si cum au inteles-o apostolii, sa-L astepti pe Hristos. In Gradina Ghetsimani, ucenicii au adormit de trei ori, dar nu s-au dus de acolo. A oferi lui Dumnezeu douazeci de minute pe saptamîna, cît dureaza o messa romano-catolica, si acelea cu pretentii, este un rezultat firesc al societatii consumiste apusene. In Apus sotii umbla fiecare cu masina sa si nu indrazneste unul sa se foloseasca de lucrurile celuilalt. E normal ca fiecare are si timpul sau, pe care si-l repartizeaza cum voieste. Si daca s-a intîmplat ca din acest timp o parte infima sa-I fie oferita lui Dumnezeu, aceasta se face ca un fel de imprumut.
Dar si ortodocsii au voie sa-si imparta timpul cum vor. Si cine vrea sa-i acuze pentru faptul ca Ii acorda prea mult din timpul lor lui Dumnezeu? Daca doi indragostiti pot sa stea la vorba ore intregi, uneori pe frig sau pe ploaie, sprijinind gardurile, de ce ne mira niste oameni care stau la un loc cu Dumnezeul lor, pe care Il iubesc si care ii iubeste? Vin clipe, cînd dragostea învinge oboseala.
SAVATIE BASTOVOI

C.Ş. – Ce site-uri ortodoxe administrezi şi ce dificultăţi întâmpini în administrarea lor?

G.C. – Cele mai importante sunt www.credo.ro si www.ortodoxmedia.com, de aici sunt linkuri la toate celelalte, în numar de peste 10. Problema cea mai importantă este timpul. Nu am timp nici măcar de un site, să îl administrez aşa cum mi-aş dori.

C.Ş. – De curând ai pus umărul la lansarea Editurii Apologet. Crezi în succesul acestei edituri, în contextul în care lumea nu prea mai are preocupare pentru citit?

G.C. - Succesul îl vede fiecare cum vrea. Cum îl vedem noi, cei care am pornit Editura Apologet? Credem în succes şi lucrăm la asta. Nu cantitatea clienţilor şi cifra vânzărilor ne preocupă, cât mai ales să scoatem cărţi bune şi să abordam domeniile mai lăsate de o parte de celelalte edituri. Acestea sunt gândurile de început, ce o să urmeze, rămâne de văzut…

C.Ş. - Ştiu ca eşti la baza informatician. Cum se leagă asta de pasiunea ta pentru cărţi duhovniceşti şi teologie?

G.C. - Se leagă firesc, carţile sunt hrană pentru suflet, iar munca este muncă. Cred că indiferent ce ar face cineva, nu poate să nu fie pasionat de cărţi duhovniceşti. După părerea mea, orice creştin în zilele noastre trebuie să cerceteze mult, deoarece binele se amesteca cu răul şi vrăjmaşul caută să prezinte răul ca bine. În vremuri ca cele de azi, consider că fără cărţi nu putem supravieţui; cărţile au devenit învăţătorii noştri, deşi din când în când şi din loc în loc, Dumnezeu ne scoate în faţă învăţători adevăraţi care ne descoperă adevărurile de credinţă prin viaţa lor.

C.Ş. – Ce mare figură a ortodoxiei româneşti te atrage şi de ce?

G.C. – Pot spune că Parintele Nicolae Tanase m-a format cel mai mult, deoarece a întărit prin viaţa şi faptele lui, cuvintele pe care le învaţă. Pentru mine, asta contează la un om, cuvântul nu îmi este de ajuns oricât de frumos şi bine ,,încondeiat” ar fi.

C.Ş. - Crezi că, în ziua de azi, mai avem oameni cu viaţă sfântă printre mireni?

G.C. - Mântuitorul ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi asta înseamnă că Duhul Sfant lucrează în lume până la sfârşit. Chiar daca sunt puţini oameni cu viaţă sfântă, de fapt sunt mai puţini decât avem noi ochi să îi vedem. Însă pentru a ne întări în credinţă, din când în când Dumnezeu ne descoperă astfel de oameni, şi mai ales dacă ne rugăm să ne descopere chipuri de sfinţenie, putem să vedem oameni la care rugăciunea lucrează. Aceşti oameni pot să facă nevoinţe despre care, dacă le spui altora nu te cred, nici chiar dintre cei credincioşi. Un lucru este cert; Mântuitorul este cu noi în orice veac indiferent cât am fi de căzuţi.

A consemnat CRISTIAN ŞERBAN