Am văzut într-o seară doi tineri ieşind dintr-o pizzerie luxoasă. Erau aşa frumoşi încât şi păpuşa Barbie s-ar fi pus pe bocit dacă îi vedea (din gelozie poate). Din localul luxos, tinerii mei îmbrăcaţi în haine scumpe au intrat într-un autorurism la fel de luxos. Gesturile lor, atitudinea, frezele aveau ceva întru totul aristocrat. Pentru o clipă, contrar firii mele parcă, am aruncat un gând mânios către cer. ,,Ia uite Doamne, eu merg pe jos acasă că n-am nici bani de bilet şi ăştia mici au la 19 ani deja totul”. Apoi mi-am dat seama cât sunt de ,,blego-cugetător”. Cu cât eşti mai sus cu atât cazi de mai sus şi este mai rău. Tinerii mei ,,ken-barbioşi” vor suferi amar şi greu la primul mare eşec, la primul examen în care se vor lua de ciuf cu viaţa. Viaţa nu e o porţie de pizza, un sărut la o masă în separeu, un plimbat cu maşina pe ,,ştrase”. Viaţa este şi ce am trăit noi ăştia săriţi de 30-35 de ani, adică cozi la lapte cu sacoşa pusă la rând la 5 dimineaţa, o palmă luată de la superiorul din armată care avea opt clase, un tras cu puşca la revoluţie, hrană raţionalizată, o oră jumate pe zi de televizor, foame, griji, sărăcie, frică, oprelişti…Nu ridic anii de suferinţă sub Ceauşescu la un rang la care nu ar merita, ci vreau doar să subliniez că noi ăştia care şi acum apreciem gustul pîinii neaoşe şi a unui simplu iaurt (pentru care altădată stăteai pentru el la coadă trei ore) avem un dar. De obicei căderile noastre sunt ,,în sus”. ,,Barbioasele”, ,,kenioşii” şi copii ăştia spilcuiţi au de toate, dar n-au încă întâlnirea cu viaţa, de unde căderile lor evident vor fi în jos (Eminescule, îţi mulţumesc că ai scris Luceafărul, să pot şi eu să mă exprim pleonastic!). E vorba de o întâlnire cu viaţa, care îţi poate arăta că în general te poţi bucura şi de o rază de soare, de un coltuc de pâine sau de un cântec de pasăre, nu neapărat de lux, perne moi, trufandale şi de maşini care oricât ar fi de scumpe tot ruginesc, sâc!
,,Oştenii mei, zice Ştefan, ia uitaţi nişte tineri îmbrăcaţi frumos, cum se urcă într-un Mercedes. Spilcuiţi?” ,Spilcuim, măria ta!”
CRISTIAN ŞERBAN

Pe DN1 A între Ploieşti şi Văleni, adică pe Drumul Vinului, la 15 kilomteri de Ploieşti se află Sfânta Mănăstire Zamfira, o bijuterie între locurile de popas duhovnicesc, dar şi un aşezământ care poartă amprenta unei arte arhitecturale de excepţie sau a picturii realizate aici de Nicolae Grigorescu. Am vizitat această mănăstire în mai multe rânduri în luna martie, în luna panseluţelor. Aleile sunt pavate şi flancate cu mii de panseluţe crescute aici cu trudă şi dragoste de vieţuitorii acestei obşti, sub îndrumarea Părintelui Gavriil. Părintele arhimandrit a ajuns la venerabila vârstă de 73 de ani şi ultimele 3 decenii şi le-a petrecut în aşezământul monahal de la Zamfira. Biserica nouă, o adevărată bijuterie arhitectonică este comparată cu un frumos chivot alb de către cei ce au descris-o de-a lungul timpului. Pictura interioară este făcută de către doi adolescenţi, Nicolae Grigorescu şi, Gheorghe Grigorescu, fratele său)

Raiul panseluţelor

Pe drumul de un kilometru şi jumătate de la şosea (DN1A) şi până la mănăstire, sătenii din parohia Zamfira te întâmpină cu panseluţe multicolore scoase la vânzare. Când pătrunzi în incinta mănăstirii, ochii îţi sunt furaţi de acest peisaj de basm; la această desfăşurare de forţe a frumuseţii însăşi – în stânga, în dreapta, pe alei, pe spaţii care delimitează aleile – contribuind miile de panseluţe. Cumva ţi se formează ideea greşită că, mănăstirea dorind să aibă de partea ei toată frumuseţea, a atras la sine toate panseluţele din zonă. Am descifrat ,,secretul panseluţelor” după ce am luat contact cu duhovnicul mănăstirii – părintele arhimandrit Gavriil Stoica – un părinte iubitor de tineri, un om destoinic şi un gospodar cum rar găseşti.
,,Părinte Gavriil, văd că ne-am mutat de pe ,,Drumul Vinului” pe ,,Drumul Panseluţelor”!? Cum de aveţi plantate în curtea mănăstirii atât de multe flori?” întreb eu cu sfială.
,,Este lucrare de la Dumnezeu, zice părintele, după ce în prealabil zâmbeşte, poţi crede că am început cu o mână de panseluţe şi iată acum câte avem!!? Avem grădini, avem sere şi panseluţele le creştem aici, cu rugăciune şi sudoarea frunţii.”
,,Eu am crezut că le-aţi luat din sat, că am văzut la vânzare în lădiţe pe la porţi”
,,E taman invers, oamenii din sat vin să ceară de la noi, fiindcă după cum se vede suntem aprovizionaţi (părintele zâmbeşte din nou). Şi acesta este doar începutul, mai încolo vom planta flori în trei culori, după culorile steagului nostru naţional, ceva ce este specific acestei mănăstiri (mi-arată o poză mai veche cu superbe flori în roşu, galben şi albastru, care flanchează aleile)

Muzeul de artă bisericească

Aleile din stânga mănăstirii te poartă către muzeul de artă bisericească. Cel mai mare nume de artist cu care se mândreşte Sfânta Mănăstire a Zamfirei este Nicolae Grigorescu. Alături de Maica Fevronia descoperim şi o poveste interesantă legată de marele nostru pictor. Pictura de interior a bisericii mari trebuia executată de Gheorghe Tăttărescu. Tăttărescu era un artist la fel de cunoscut în epocă. El a fost solicitat între timp să picteze la Mănăstirea Ghighiu şi i-a încredinţat pictura de la Zamfira, tânărului Nicolae Grigorescu, care avea doar 18 ani. Cei doi mari pictori aveau o înţelegere între ei ca tânărul să picteze tot, dar să lase la urmă feţele sfinţilor pentru a fi completate de maestru (adică de Tăttărescu). Venind de la Ghighiu pictorul mai în vârstă a fost atât de puternic impresionat de pictura tânărului încât i-a încredinţat întreaga lucrare.
Muzeul de la Zamfira nu este deloc sărăc. De remarcat că nu aurul sau argintul reprezintă podoaba cea mai de preţ a acestei colecţii. Multe obiecte sunt cu atât mai valoroase cu cât au o vechimea seculară. ,,Maica Domnului cu Pruncul” şi ,,Sfântul Ierarh Nicolae” au reprezentări în icoane de la 1743. Aici găseşti cărţi de cult de la începutul secolului al XVIII – lea, cum sunt cele două Minee tipărite la Râmnic. O cruce de campanie pictată, una care a ajutat românii să biruiască în războaiele de la jumătatea secolului al XIX-lea, reprezintă un alt element inedit în acest mic, dar generos muzeu. Către orice colţ al muzeului ai apuca-o, te loveşti invariabil de Grigorescu. Aici se află două porţi împărăteşti pictate de el, pe când era la vârsta adolescenţei, crucea de campanie tot de el este pictată, muzeul respiră aer grigorescian. Aceste realizări de marcă ale unui pictor încă adolescent arată că geniul se instalează de timpuriu în oamenii cu har.

În chilia părintelui

După ce am admirat încă o dată, (cu acelaşi sentiment de nesaţ) interiorul bisericii mari, atât de frumos articulat ca arhitectură şi atât de bogat în colorit, peisaje şi figuri sfinte, am mers pe aleile din dreapta care mi-au purtat paşii spre chilia părintelui arhimandrit Gavriil Stoica. Prima întrebare care îmi vine în cap este următoarea:
,,Părinte arhimandrit, ce este mai mult Mănăstirea Zamfira? Un loc de atracţie turistică sau un loc de popas duhovnicesc?”
,,Depinde de cei care vin aici! Nu există turist care să nu aibă probleme sufleteşti. Venind în excursie ei realizează că îşi pot rezolva şi problemele de suflet. Câteodată mă apucă dimineaţa stând cu ei de vorbă, despre problemele lor…”
Apoi ştiind că părintele este aici de trei decenii ,,l-am iscodit” un pic pe seama vechii înfăţişări a mănăstirii.
,,De când am venit eu aici, de acum 29 de ani s-au schimbat multe. Am luat de la tatăl meu Stelian, om harnic şi muncitor, darul de a gospodări cu nădejde ceea ce mi-a fost încredinţat. Aici s-au făcut în ultimii ani faţă de ce am găsit eu, anexe, grajduri, dependinţe. Cel mai important lucru este că am restaurat cele două biserici (biserica mare şi cea de la cimitir). Munca de restaurare a fost una titanică, dacă stăm şi ne gândim că numai restaurarea picturii lui Grigorescu ne-a luat opt ani. Între 1982 şi 1990 nu am slujit în biserica mare, fiindcă erau ridicate schelele restauratorilor. După 1990 am adăugat multe mănăstirii: instalaţie proprie de apă curentă, fântâni, încălzire centrală, aer condiţionat, instalaţie de sonorizare în biserică. Am vrut să facem acest loc cât mai primitor. Prea Fericitul Patriarh Teoctist vine, de exemplu, când are sfinţiri de biserici prin Prahova şi trage la noi. E un lucru care ne bucură şi o taină totodată cum iată, deşi suntem la doi kilometri de zgomot şi civilizaţie parcă suntem tot la pustie. La Zamfira e linişte, e frumos, e bine…”
,,Despre obştea monahală ce-mi puteţi spune părinte?”
„Obştea s-a mai împuţinat. Asta şi din cauză că multe monahii sunt înaintate ca vârstă. Când am venit eu, aici trăiau 50 de călugăriţe. Acum sunt vreo 34. Maica stareţă este Maica Josefina ea se ocupă de cele ale obştii, după toată rânduiala”
,,Ce bucurie mare, recentă aveţi legată de Mănăstirea Zamfira?”
,,Eu sunt un mare iubitor de flori. Astea sunt bucuriile mele. Panseluţele pe care le vezi pe afară! În grădină deja plantăm, sădim, a venit primăvara şi cea mai mare bucurie a mea este să văd cum dă rod munca pe care o depunem. Eu nu cred că e o joacă ce facem noi aici, fiindcă anul trecut am scos din grădini o tonă de roşii. Şi-ţi mai spun că am în grădină o tulpină de roşii care a crescut, aşa cam la cinci metri, de se miră până şi inginerii în domeniu.”
,,Puteţi să-mi povestiţi de una dintre minunile de aici, de la Zamfira?”
,,Ei fiule, nu e nevoie să alergăm după minuni. Căci iată Dumnezeu ne pune minuni în cale, la tot pasul”
Reportaj de CRISTIAN ŞERBAN

Când îţi faci publice sentimentele de antipatie pentru un popor întreg, când se vede de la o poştă că eşti aşa de mândru încât îţi permiţi ca pe cei din jur să-i consideri proşti, când aroganţa îţi întunecă ce ai tu mai de om, în firea ta de om, este imposibil să nu plăteşti. Pentru că în general, în viaţă, totul se plăteşte. Recunosc sunt un împătimit al fotbalului. La o partidă a echipei naţionale era să fiu strivit de mulţime, fiindcă pe stadion – cu buna ştiinţă a organizatorilor – au pătruns mai mulţi spectatori decât capacitatea arenei. După un alt meci am luat bătaie de la un poliţist fără ca eu să fi schiţat vreu gest, să fi înjurat sau să fi zis ceva. Apoi am asistat pe viu la un blat ordinar şi m-am săturat să hălăduiesc pe stadioane. Fotbalul văzut din moliciunea fotoliului din faţa televizorului e mai plăcut. Rişti mai puţin. Deşi dacă eşti pătimaş şi în fotoliu poţi să o păţeşti.
Un risc a fost şi pentru Hristo Stoicikov să iasă la televiziune să arate din nou cu pumnul spre naţiunea română şi să jignească. Să cauţi răzbunarea e un lucru prostesc şi necreştinesc. Dreptatea însă nu e răzbunare şi de multe ori să aşează de la sine. Nu aş fi de acord că Dumnezeu are un departament special pentru fotbal aşa cum s-a spus deunăzi la televiziunea noastră publică. Aş fi de acord însă că dreptatea nu are departamente şi nici nu ţine cont de domenii. Când se aşează, se aşează. Bulgaria a remizat stupid cu albanezii şi şi-a pus în pericol calificarea la Euro 2008. Îmi pare rău pentru vecinii noştri că au păţit-o.
Dar în legătură cu aroganţa, mândria şi antiromânismele proferate de Stoicikov – nici nu mă bucur, nici nu-mi pare rău că antrenorul bulgarilor s-a înecat în propriile cuvinte – ci mai degrabă aş constata că fără să aibă un amestec direct în fotbal, Dumnezeu le stă celor mândri împotrivă. Fără intervenţia divinităţii, atunci când vine vorba de vorbe rele, mândrie exacerbată sau dreptate, pacea dintre noi oamenii ar fi o biată utopie.
CRISTIAN ŞERBAN

(Pe DN1 A între Ploieşti şi Văleni, adică pe Drumul Vinului, la 15 kilomteri de Ploieşti se află Sfanta Mănăstire Zamfira, o bijuterie între locurile de popas duhovnicesc, dar şi un aşezământ care poartă amprenta unei artei arhitecturale de excepţie sau a picturii, realizate aici de Nicoale Grigorescu. Am vizitat această mănăstire în mai multe rânduri în luna martie – luna panseluţelor. Aleile sunt pavate şi flancate cu mii de panseluţe crescute cu trudă şi dragoste de Părintele Gavriil în serele şi grădinile mănăstirii. Cu emoţie am pătruns în chilia părintelui, dorind să-i cer cuvânt de învăţătură pentru cei cu dinţi de lapte în ale credinţei, pentru cei asemeni mie. Părintele m-a întâmpinat cu vorbele: Ai venit tu să înveţi de la un moş. Ce pot eu să învăţ? Părintele arhimandrit a ajuns la venerabila vârstă de 73 de ani şi ultimele 3 decenii le-a petrecut în aşezământul monahal de la Zamfira)

C.Ş, – Părinte Gavriil Stoica de unde aţi avut îndemnul să îmbrăcaţi haina monahală?

G.S. – Acest îndemn a venit la mine firesc. Aveam doar 17 ani pe când citeam Vieţile Sfinţilor şi alte cărţi duhovniceşti. Citind Vieţile Sfinţilor am înţeles şi am văzut deşertăciunea acestei vieţi şi că toate sunt trecătoare. Citeam pe atunci şi cărţile Părintelui Iosif Trifu sau cele scrise de Nicodim Mândiţă. Pentru cărţile Părintelui Mândiţă am făcut 4 ani de închisoare, la începutul anilor 60. Eram considerat unul dintre ucenicii părintelui şi am fost acuzat de conducătorii politici de atunci, de răspândirea unor publicaţii interzise. Am devenit astfel deţinut politic. Revenind la ce mi-a aprins mie inima, atunci la 17 ani am început să iubesc râvna sfinţilor, a cuvioşilor, a cuvioaselor şi fecioarelor care şi-au închinat viaţa lui Hristos.

C.Ş. – Mănăstirea Zamfira este mai mult un loc de popas turisitic sau loc de popas duhovnicesc?

G.S. – Depinde de cei care vin aici. Nu există turist care să nu aibă şi probleme sufleteşti. Venind în excursie, omul poate realiza că-şi poate rezolva şi problemele de suflet. Câteodată stau cu oamenii de vorbă toată noaptea, de ne apucă dimineaţa…

A consemnat CRISTIAN ŞERBAN

Îmi place aici la Mănăstirea Ghighiu. Icoana Maicii Domnului este veche de peste 300 de ani şi este vindecătoare de multe boli. Florile de aici parcă sunt flori din grădina raiului. Am stat la rugăciune în faţa Maicii Domnului la icoana făcătoare de minuni şi am simţit multă bucurie în suflet. Am şi lăcrimat un pic pentru păcatele mele şi i-am cerut Maicii Sfinte să facă ceva pentru mine, orice să mă simt un pic mai bine. Nu sunt vrednic de vreo minune sau de vreo vindecare instantanee, dar ştiu că Maica Domnului ne iubeşte şi oricum mă sprijin pe ce zicea părintele Arsenie Papacioc: „Pe o singură categorie de oameni este supărată Maica lui Dumnezeu, pe cei care nu cer nimic de la ea”.

Din volumul INTRE ROCK SI IUBIREA FĂRĂ SFÂRŞIT.CONFESIUNI
De Cristian ŞERBAN

C.Ş. – Ce site-uri ortodoxe administrezi şi ce dificultăţi întâmpini în administrarea lor?

G.C. – Cele mai importante sunt www.credo.ro si www.ortodoxmedia.com, de aici sunt linkuri la toate celelalte, în numar de peste 10. Problema cea mai importantă este timpul. Nu am timp nici măcar de un site, să îl administrez aşa cum mi-aş dori.

C.Ş. – De curând ai pus umărul la lansarea Editurii Apologet. Crezi în succesul acestei edituri, în contextul în care lumea nu prea mai are preocupare pentru citit?

G.C. - Succesul îl vede fiecare cum vrea. Cum îl vedem noi, cei care am pornit Editura Apologet? Credem în succes şi lucrăm la asta. Nu cantitatea clienţilor şi cifra vânzărilor ne preocupă, cât mai ales să scoatem cărţi bune şi să abordam domeniile mai lăsate de o parte de celelalte edituri. Acestea sunt gândurile de început, ce o să urmeze, rămâne de văzut…

C.Ş. - Ştiu ca eşti la baza informatician. Cum se leagă asta de pasiunea ta pentru cărţi duhovniceşti şi teologie?

G.C. - Se leagă firesc, carţile sunt hrană pentru suflet, iar munca este muncă. Cred că indiferent ce ar face cineva, nu poate să nu fie pasionat de cărţi duhovniceşti. După părerea mea, orice creştin în zilele noastre trebuie să cerceteze mult, deoarece binele se amesteca cu răul şi vrăjmaşul caută să prezinte răul ca bine. În vremuri ca cele de azi, consider că fără cărţi nu putem supravieţui; cărţile au devenit învăţătorii noştri, deşi din când în când şi din loc în loc, Dumnezeu ne scoate în faţă învăţători adevăraţi care ne descoperă adevărurile de credinţă prin viaţa lor.

C.Ş. – Ce mare figură a ortodoxiei româneşti te atrage şi de ce?

G.C. – Pot spune că Parintele Nicolae Tanase m-a format cel mai mult, deoarece a întărit prin viaţa şi faptele lui, cuvintele pe care le învaţă. Pentru mine, asta contează la un om, cuvântul nu îmi este de ajuns oricât de frumos şi bine ,,încondeiat” ar fi.

C.Ş. - Crezi că, în ziua de azi, mai avem oameni cu viaţă sfântă printre mireni?

G.C. - Mântuitorul ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi asta înseamnă că Duhul Sfant lucrează în lume până la sfârşit. Chiar daca sunt puţini oameni cu viaţă sfântă, de fapt sunt mai puţini decât avem noi ochi să îi vedem. Însă pentru a ne întări în credinţă, din când în când Dumnezeu ne descoperă astfel de oameni, şi mai ales dacă ne rugăm să ne descopere chipuri de sfinţenie, putem să vedem oameni la care rugăciunea lucrează. Aceşti oameni pot să facă nevoinţe despre care, dacă le spui altora nu te cred, nici chiar dintre cei credincioşi. Un lucru este cert; Mântuitorul este cu noi în orice veac indiferent cât am fi de căzuţi.

A consemnat CRISTIAN ŞERBAN

Priviţi cum sunt capabili oamenii care tind spre geniu să vorbească şi cu gestica, să deseneze cuvinte chiar şi cu fizionomia. Pleşu fără sprâncenele stufoase şi barbă sau Liiceanu fără fălcuţe şi semnele de calviţie sunt ca Grigorescu şi Aman fără pensule.
C.Ş.
Tot românul detestă termenul de colaborator, mai ales după ce s-a adeverit că printre noi trăiesc liniştiţi mai mulţi ,,felicşi” şi mai multe ,,dane”, care au colaborat cu Securitatea. Când e vorba însă să colaboreze, românul schimbă ura pe iubire fiindcă colaborarea cu o agenţie, o firmă sau un concern aduce un bănuţ ciupit cu pricepere. Aşa se face că tot mai mulţi români doresc să devină colaboratori (într-o simpla căutare pe internet se deschid un milion de pagini cu cuvinte cheie ,,caut colaborare”) dovadă că năravul este acelaşi, doar timpurile se mai schimbă.
C.Ş.
Dacă nu aş avea apartamentul cu ceva crăpături ca-n peşteră m-ar pufni râsul la reclama aceea care invocă siropul de tuse ca remediu pentru plimbarea unul halterofil bâtrânel prin tavane sparte până la parter. Cunoscând riscul seismic şi fragilitatea blocurilor de la noi când aud zgomote suspecte, deja îmi sun vecinul de deasupra şi-l întreb dacă are de gând să facă fitness la domiciliu să ştiu baremi să plec de acasă. Una peste alta, reclama este haioasă doar în măsura în care ceva traumatizant poate fi haios.
C.Ş.

Oricât m-aş strădui nu pricep dacă reclamele la pastă de dinţi sunt la pasta de dinţi în sine sau la medicii stomatologi. Sunt aşa frumoşi medicii şi au dinţi aşa de bine înghesuiţi şi de aliniaţi că uiţi la ce este reclama: la dinţi, la medici sau la pastă…!?
C.Ş.

În curând se va lansa Morga TV: crime în direct, disecţii,necroloage, amante aruncate pe fereastră. Ce!? OTV-ul nu trebuie să aibă un pic de concurenţă!??
C.Ş.

Paznicul de noapte care face la noi în instituţie o tură de vreo 10 ore, pe timpul turei sale ţine centrala termică la o gradaţie care să-i permită un confort şi căldurică demne de un paşă. Când vin primii oameni la serviciu, dimineaţa, comută butonul pe gradaţia ,,economic” şi-i dăscăleşte ferm pe angajaţi, reamintindu-le cât de importantă este economia de energie termică într-o instituţie.
C.Ş.

Sunt oameni care apreciază sfinţenia ca pe o categorie morală, ca pe o rubrică a virtuţilor, fără să se gândească la faptul că ei înşişi sunt chemaţi la sfinţenie. Atitudinea lor este molipsitoare, astfel încât şi unii creştini cu frică de Dumnezeu au ajuns să considere sfinţirea o utopie.
Consider că prin citirea Vieţilor Sfinţilor Iona din Odessa şi Alexie din Bortsurmani creştinii vor prinde putere în războiul duhovnicesc. Este important faptul că Sfântul Iona alunga draci. Dar mai important este faptul că a dobândit sfinţenia. Este important faptul că Sfântul Alexie a înviat un mort, sau că vindeca bolnavii. Dar mai important este că a dobândit sfinţenia.
M-aş bucura ca cititorii să nu fugă de întâlnirea cu sfinţii. Vieţile lor ne vorbesc, ne îndeamnă să ne schimbăm viaţa, ne îndeamnă să punem, iar şi iar, început bun mântuirii.
Sfântul Iona are moaşte întregi şi binemirositoare. Un preot de mir a urcat pe culmile sfinţeniei. Să tacă toţi hulitorii, să tacă toţi cei care spun că viaţa în lume e viaţă de păcat, şi că numai în mănăstire poate fi dusă o viaţă bineplăcută Domnului.
Grăieşte Proorocul David: în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule….
Să însetăm şi noi după Dumnezeu, să însetăm după hrana cea duhovnicească. Să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne trimită această hrană, şi să ne umplem inimile şi minţile de ea.
Să avem înţelepciunea de a ne folosi de fiecare carte, de fiecare viaţă de sfânt. În aceste vremuri de amorţeală duhovnicească să luăm curaj din nevoinţele Sfinţilor Iona şi Alexie. Aşa cum diavolul se luptă să ne scoată din arenă, noi să fim iscusiţi şi să folosim cât mai bine armele pe care ni le trimite Dumnezeu.
Cred că întâlnirea cu aceşti sfinţi ar putea răsturna prejudecăţile celor care cred că vremea sfinţeniei a apus, ar putea întări cugetele celor slabi şi i-ar face mai iscusiţi pe cei care duc lupta cea bună.
Rostul acestei cărţi este de a-i ajuta pe credincioşi să înţeleagă că unii preoţi de mir au ajuns la mari măsuri de sfinţenie. Că nu există preoţi cu har şi preoţi fără har. Că viaţa în lume nu înseamnă lepădarea de crucea primită de la Dumnezeu.

DANION VASILE în introducerea la cartea DESPRE SFINŢENIA PREOŢILOR DE MIR

…În Olanda, într-un azil, o bătrânică suferind de Alzheimer, fusese izolată pentru că ţipa încontinuu, fiind cunoscută ca foarte rea şi violentă. O asistentă, specialistă în nutriţie, foarte tânără, până în 25 de ani, se ocupa de ea şi, cu toate că lucra într-un mediu deprimant, părea veselă şi calmă. O ţinea pe bătrânică cum ţii copiii mici şi îi dădea să mănânce. Bătrâna lua mâncarea în gură, după care o scuipa pe asistentă. Asistenta nu se enerva, ci, din contră, se purta cu o grijă pe care o vezi doar la o mamă care îşi hrăneşte copilul. M-a şocat comportamentul acelei asistente, care o mai şi mângâia pe bătrână, spunându-i tot felul de lucruri duioase…
STELA GIURGEANU(în Dilema Veche, nr 162, martie 2007)