O jumătate de an am dedicat unui proiect litarar menit să răspundă blasfemiilor asurzitoare, hulelor imense, eresurilor reînviate cuprinse în Codul lui Da Vinci. Cunoscând situaţia de fond mi-am permis în această lucrare să fac o prezicere, să anticipez că ceva se pregăteşte în ascuns şi că acel ceva va izbucni, va ieşi la iveală destul de repede. Ceea ce am anticipat eu sună cam aşa : ,,presimt cu puterile sufletului că în acest moment Brown are în lucru o urmare a cărţii sale sau ceva care se rupe din contextul Codului Da Vinci. Această viitoare carte, care nu ştim cum se va numi, va fi şi ea ecranizată, dar se poate intui că succesul comercial al acestei viitoare producţii destinată tot adolescenţilor şi ,,codmaniacilor” nu va mai fi acelaşi. Deja Brown i-a dezamăgit pe mulţi şi fanii săi înfocaţi vor migra spre alte zări la fel de tenebroase”. Acel ,,mai tenebros” a sosit. Noua carte, ce-i drept scrisă de Simcha Jacobovici, iar nu de Dan Brown a sosit şi ea. Filmul , documentarul de tip Hollywood a făcut deja vâlvă. Ştirea despre peşterile conţinând sarcofagele familiei unui om pe nume Iisus a făcut înconjurul lumii, a căpătat în câteva ore proporţiile unui tsumani planetar. Aşa de mult scârţâie teoriile celor care au pus la cale contestarea cu ,,dovezi” văzute a realităţii învierii lui Iisus Hristos încât mă simt – deşi sunt tânăr, necopt, necizelat, neinstruit – în stare să le răspund cu multe argumente că avem din nou o făcătură, o minciună grosolană. Sper din suflet ca poziţia ierarhilor Bisericii, teologilor şi a credincioşilor să fie mai consistentă decât a mea. De ce trebuie să răspundem la aceste acuze, la aceste false mărturii? Fiindcă trebuie să ne apărăm adevărul de credinţă chiar şi cu preţul vieţii, având înainte exemplul sutelor de mii de ucenici, care au murit – atenţie! – nu din fanatism, ci din dragoste pentru Cel care ce încălzea inimile.
Pentru cei cu mai puţină carte – pentru cei care sunt tentaţi să creadă repede tot ce apare şi se spune la televizor – am un gând de transmis. ,,Omule priveşte în inima ta! Este acolo Iisus Hristos?”. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci avem un semn clar că nu avem nevoie de nişte oase, nici de documentare de televiziune încropite sau de nu mai ştiu ce sarcofage, ca să ne înveţe ce să credem şi ce nu.
CRISTIAN ŞERBAN

Cristian Şerban: De ce ai impulsul de a scrie în special pentru tineri, bătrânii crezi că sunt deja formaţi duhovniceşte?
Laurenţiu Dumitru: Activitatea mea profesională s-a desfăşurat mereu în jurul tinerilor, iar impulsul de a scrie mi l-au dat chiar elevii mei din vremea aceea, prin provocările pe care mi le puneau înainte oră de oră. Era firesc să scriu pentru tineri, cu ei petreceam multe ore din zi, le ştiam necazurile, supărările, frământările şi reţinerile vizavi de viaţa religioasă. Dacă împărţim simplist oamenii în tineri, maturi, vârstnici aş putea să spun că cei mai formaţi duhovniceşte sunt bătrânii, mai ales cei care au avut şansa să înveţe Religia în şcoală înainte de scoaterea ei de către comunişti. În plus, în vremurile acelea, părinţii se preocupau mult mai mult de creşterea şi educaţia copiilor, iar acest lucru se simte. Deseori, când stau de vorbă cu oameni în vârstă, simt în ei o mare curăţie, un bun simţ şi o nobleţe care lipsesc generaţiilor mai tinere. Tinerii, deşi sunt ispitiţi din toate părţile, încep să afle mai multe despre Hristos şi în şcoală, atât în şcoală cât şi în afara ei. Observăm că, în ultima vreme, societatea civilă discută din ce în ce mai mult subiecte religioase, deşi uneori au iz de scandal, totuşi Biserica, prin mădularele ei vii, găseşte ocazia de a da mărturia cea bună în faţa unei lumi profane şi profanate de nebuniile veacului acestuia. Cei care sunt mai puţin formaţi duhovniceşte rămân cei cu vârsta cuprinsă între 30 şi 60 de ani, cei crescuţi în comunism. Dar nici ei nu-s pierduţi, deseori am auzit astfel de persoane care spuneau că au ajuns la Hristos datorită copiilor lor care le vorbeau acasă despre cele ce auzeau la ora de Religie.
Întrebarea ta, însă, mă duce cu gândul la o întâmplare. Am avut bucuria, în urmă cu mai bine de doi ani, să fiu invitat să iau prânzul împreună cu părintele Teofil Părăian, care era în trecere prin Piteşti. La masă, ucenicul său m-a prezentat ca fiind „cel care scrie pentru tineri”. Bătrânul s-a bucurat mult şi mi-a spus că şi dânsul consideră că vorbeşte şi scrie pentru tineri, ceea ce este foarte adevărat, părintele având chiar o carte cu titlul „Cuvinte către tineri”, în plus la conferinţele sale sala e plină de tineri. După o pauză de câteva clipe cuviosul se întreabă: „Dar pentru bătrâni oare cine mai scrie?”. Nimeni dintre cei prezenţi la masă nu a avut un răspuns pentru că, într-adevăr, pentru cei vârstnici nu scrie nimeni. Nu-i lepădăm, dar scrierile tinereşti sunt şi pentru ei. Să mă explic. Cu excepţia cărţilor cu conţinut teologic academic şi a acelora care tratează punctual „păcate tinereşti”, toate cărţile ortodoxe din librării se adresează deopotrivă celor tineri şi celor în vârstă.
Evanghelia întinereşte omul indiferent de vârsta biologică la care se află. Cărţile cu conţinut ortodox caută, de asemenea, să-l ridice pe om din ceea ce cu adevărat îmbătrâneşte, din păcat.

C.Ş.: Din lucrul cu oamenii care experienţă îţi este cea mai aproape de suflet?
L.D.: Nici scrisul, nici predarea la clasă a orelor, în stil clasic ori nonconformist, nici polemicile, nici editarea unor reviste, nici întâlnirile de cenaclu nu pot atinge experienţa relaţiei vii, personale, a relaţiei faţă către faţă cu aproapele care vine cu nădejde şi caută un răspuns la frământările lui. Cel mai aproape de suflet îmi este acest tip de experienţe!
Îmi amintesc că la început, după unele ore de Religie, elevii veneau în pauze să mă întrebe cum văd totuşi că stau lucrurile în cutare chestiune, dincolo de discursul clasic ecleziastic. Credeau că la catedră îmi fac „meseria”, spun ce trebuie spus, însă în particular văd altfel lucrurile. În timp cred că majoritatea au înţeles că nu mă disculp de nicio afirmaţie „ex cathedra”, că ceea ce le spun în clasă, la oră, le voi spune şi în particular, bineînţeles nuanţând şi particularizând de la caz la caz. Cred că asta i-a ajutat pe mulţi să-şi deschidă inima în faţa mea, iar aceste experienţe, departe de a eluda rolul preotului, au avut şi au rostul lor, iar mie îmi sunt cele mai aproape de suflet.

C.Ş.: Crezi că religiozitatea, în prezent, trece printr-un moment de criză? Care ar fi soluţia pentru depăşirea crizei, dacă ea există?
L.D.: Religiozitatea, sentimentul religios, e înnăscută, nu e o achiziţie în timp a umanităţii, ne încredinţa Mircea Eliade. Criza religiozităţii este, de fapt, criza omului care, prin firea sa, este religios. Îţi mărturisesc că simplul fapt că ne putem defini ca „homo religiosus” pe mine nu mă încălzeşte prea tare. Dacă prin fire sunt religios, atunci religios am fost şi până la convertire, religioşi suntem şi când facem cele mai năstruşnice păcate. Problema mea, ca teolog ortodox, are însă o altă nuanţă: Cum reuşesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să potenţez în cel de lângă mine această religiozitate, dar, mai ales, cum să fac să-l canalizez către dreapta credinţă, către asumarea demnităţii de creştin? Răspunsul îl găsim la Părinţi – mărturisirea cu dragoste, căldură şi eleganţă a Adevărului în faţa oricui se arată dornic să-l afle, fără încrâncenări, mânii şi ameninţări cu iadul cel veşnic, rugăciunea cu nădejde, dar, mai ales, propovăduirea prin exemplul personal.
Cred că religiozitatea trece printr-o criză, pentru că însuşi omul este în criză. Încă de la izgonirea din rai el se află în criză. Cred că întotdeauna el s-a aflat în criză, mereu a simţit povara propriilor alegeri şi a depărtării de Dumnezeu. Mă gândesc că apogeul crizei a fost la „plinirea vremurilor” (Galateni 4, 4), când omul nu mai suferea nicicum lipsa unui izbăvitor.
În vremurile din urmă, criza omului s-a accentuat. De la Revoluţia franceză (1789), de la acel „luminează-te şi vei fii” şi până azi, omul caută să ducă o viaţă autonomă, caută să-L scoată pe Dumnezeu din spaţiul public, caută să nu-L implice în deciziile personale.
Personal nu mă tem atât de criză, cât de neconştientizarea ei. Omul dacă nu se consideră bolnav, nici nu caută să se vindece.
Criză, spunea părintele Rafail Noica, înseamnă judecată, a lui Dumnezeu pe de o parte şi a noastră înşine, pe de alta. Dacă am trăi criza ca şi criză, am găsi calea spre Cer. Deocamdată ne risipim în grijile mărunte de zi cu zi şi nu apucăm să înţelegem prea bine ce se întâmplă cu noi, cu omenirea întreagă. Dacă am pune un stop cadru pe viaţa lumii şi am face o radiografie corectă, ne-am îngrozi, am vedea că suntem deja în agonie, dar nu avem timp pentru asta, totul se mişcă cu mare repeziciune, totul se schimbă de la o zi la alta, apar mode, trend-uri, up-date-uri etc.

C.Ş.: Tinerii din ziua de azi sunt catalogaţi ca fiind tevemaniaci, internauţi sau gameri! Aprecierea aceasta crezi că se face pe bună dreptate?
L.D.: Prima reacţie când am citit întrebarea ta a fost să spun „cine-s eu ca fac aprecieri la adresa tinerimii de azi?”. Însă, având în vedere că am avut şi am o relaţie foarte bună cu tinerii, îndrăznesc să răspund şi la întrebarea asta. Dă-mi voie, însă, să detaliez puţin această problemă. Pe când predam la liceu, mă întâlneam săptămânal cu vreo 600 de tineri, iar cu vreo 40-50 dintre ei discutam mult în particular, având chiar o strânsă relaţie de prietenie. Acum mă ocup de o editură, însă păstrez constant legătura cu cei tineri. De exemplu am o lungă listă de prieteni pe Y!Messenger – rude, cunoştinţe, vecini, cititori ai cărţilor mele, diverşi amici de pe forumurile pe care le frecventam odinioară. Majoritatea sunt tineri şi nu toţi sunt duşi la biserică. Primesc zilnic „mass”-uri (mesaje), care circulă între ei şi care ajung şi la mine pentru că sunt trimise „to all in group”, mesaje care spun multe despre ei: „Care mergeţi în club?!”, „Care aveţi crack-ul pentru cutare joc?”. Văd la statusuri mesaje de genul: „Sunt chiaun, toată noaptea m-am jucat în reţea!”, „Ceva porno nou prin reţea?” . Cel cu porno-ul, de exemplu, îmi e vecin, e clasa a IX-a, şi, când i-am cerut odată un film bun, în treacăt s-a lăudat şi cu colecţia lui de 80 Gb de pornografie, ceea ce înseamnă mii de ore de film!!! Un altul îmi spunea la ora 4 p.m. că e încă în pijama, juca un joc de pe la 8 dimineaţa şi n-a avut timp să se schimbe.
O elevă mi-a spus odată că vizionează 5-6 telenovele pe zi. Observându-mi suspiciunea, mi-a demonstrat în pauză că nu minte, arătându-mi pe un program tv exact ce şi când vede. Când două se suprapuneau, vedea una dintre ele în reluare, noaptea!
Nu sunt în măsură să estimez în procente câţi sunt tevemaniaci, internauţi sau gameri pătimaşi, dar dacă majoritatea înseamnă 50% + 1, atunci pot spune că aprecierea aceasta se face pe bună dreptate.

C.Ş.: Ce se poate face pentru rezolvarea acestei probleme, care poate avea în viitor efecte dezastruoase? Cum putem pune umărul la despătimirea tânărului de azi?
L.D.: Mărturisesc că întrebarea asta mi-am pus-o de mii de ori. Încă mă frământ şi caut răspunsuri pentru că am încredinţarea că Domnul m-a dorit în această lucrare, dacă nu aş fi avut-o, aş fi fugit de lucrarea de mărturisire a lui Hristos în faţa lumii ca să nu mâhnesc slava lui Dumnezeu.
E uşor să-l arătăm pe tânărul pătimaş cu degetul (şi, vai, câţi nu fac asta, sporind astfel şi mai mult revolta lui!), mai greu e să-i dăm şansa de a alege altceva. Putem să interzicem cuiva ceva? Nu putem!
Eu unul nu pot, nu pot lupta cu pofta din el, pentru că ea nu ascultă de argumentele raţionale. Trebuie, deci, să punem altfel problema – trebuie să-l atragem cu ceva… Ce avem noi a-i oferi tânărului? Pe Dumnezeu, „ispita” unei vieţuiri cu El. Nimic altceva nu avem să-i oferim! Noi nu dăm ajutoare, nu dăm consultaţii stomatologice gratuite, nu dăm locuri în Parlament – îi vorbim despre viaţa creştină şi bucuriile ei.
Să zicem că îl invit la biserică, însă nu va înţelege limbajul liturgic pentru că el niciodată nu foloseşte acele cuvinte. I se pare că totul miroase „a bunica”, a muzeu, i se pare că lumea-l priveşte chiorâş pentru că are vreun piercing sau vreo frizură „à la Sean Paul”. Tânărul se simte apostrofat de oameni cu chipuri usturătoare care-l atenţionează că pe acolo se trece, că pe dincolo nu se trece, etc. În sfârşit se întreabă ce caută el acolo, simte că deranjează, că e ca un hipopotam printre bibelouri.
Tânărul nostru, dacă ajunge cumva până la uşa altarului, poate întâlni un preot rutinat, care n-are răbdare cu el şi care-l expediază în doi timpi şi trei mişcări. În general tânărul, dacă îşi spune păsul, este imediat corectat cu asprime cu citate din Scriptură. Să-mi fie cu iertare, nu vreau să mâhnesc şi să judec pe nimeni, însă puţini preoţi ştiu să-l ia pe tânăr cu binişorul, puţini au darul de a asculta odisei tinereşti fără să se scandalizeze. Cu tânărul, care, prin definiţie, e rebel şi plin de sine, trebuie lucrat cu bisturiul, nu cu dalta! Am spus aceste lucruri şi la o conferinţă preoţească, la care au fost invitaţi şi profesorii de Religie, şi vlădica, prezent în sală, a întărit că e nevoie de o atenţie sporită în pastoraţia tinerilor. Nu-i deloc de glumă. Am simţit uneori cum eforturile unor profesori de religie au fost zădărnicite de neatenţia unor slujitori ai altarului, deşi e un rost şi o taină şi aici.
Uite aşa ajungem iarăşi la cărţile scrise pentru tineri. Tânărul nostru, care ajunge să calce pragul bisericii, e bine să nu fi venit din curiozitate ori la îndemnul meu sau al tău, trebuie să aibă un minimum de lectură, trebuie să aibă în el aprins un foc – dorul de Dumnezeu. După ce a citit, spre exemplu, 3 cărţi ale părintelui Savatie are deja o altă vedere asupra lucrurilor, dacă Domnul, prin cuvântul scris, s-a atins de inima tânărului, deja altfel luptă cu unele neorânduieli despre care pomeneam mai sus. Eu personal cred în întâlnirea cu „Hristosul din lectură”, cum se exprima Părintele Constantin Necula de la Sibiu.
La începuturile mele pe calea credinţei, mi-a scos Bunul Dumnezeu în cale o carte, „Vârstele vieţii spirituale” a lui Paul Evdokimov, şi am văzut acolo bogăţia, complexitatea, înălţimea învăţăturii lui Hristos. Am înţeles că învăţătura Bisericii nu e deloc simplistă, ci e un sistem unitar bine pus la punct de-a lungul secolelor de Sfinţii Părinţi, marii dascăli ai lumii, inspiraţi de Dumnezeu.
Personal am o mare încredere în generaţia tânără, este foarte adevărat că se lasă uşor prinsă în mreaja păcatului, dar are o calitate de aur – nu îmbrăţişează cauze pierdute! Aşa a fost întotdeauna. Îmi amintesc că Iulian Apostatul, când a vrut să reînvieze păgânismul a crezut că se va baza pe tineri. Însă ei n-au crezut în el. Nu era o cauză care merita efort. Am nădejde că Domnul priveşte spre cei ce-L caută, chiar dacă-L caută pe unde nu este.

C.Ş: Ai spus mai devreme că tânărului nu are şanse să aleagă altceva! Poţi detalia puţin acest aspect?
L.D.: În general noi înfierăm păcatul cu om cu tot şi greşim foarte tare asociind persoana cu căderile ei. Păcatul şi moartea au fost zdrobite de Hristos pe Cruce, iar noi, cei de azi, avem binecuvântata şansă de a ne împăca cu Domnul prin spovedanie. Într-o clipită omul poate scăpa de mulţimea de păcate. Problema, deci, nu e păcatul, care se iertă, ci ceea ce reuşim să facem noi după mărturisire.
În multe articole de-ale mele am vorbit despre diverse forme de alunecare „tinereşti” hai să zicem, sau despre alienări de-a dreptul, dar toate acestea, am înţeles în timp, sunt doar forme, nicidecum un fonduri. Cei care aderă la ele nu au avut şansa unei alte oferte, cu alte cuvinte, nu au fost liberi să aleagă. Atunci când ai de ales între noroi şi noroi, sau între miere şi miere, se cheamă că nu eşti liber. Tocmai asta a fost una dintre marile şi minunatele frumuseţi ale venirii lui Hristos. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsă 3, 20). Asta înseamnă că Domnul se face pe Sine o şansă pentru toţi.
„De va auzi cineva glasul Meu” – aici Hristos întăreşte ceea ce spune la un moment despre împlinirea unei profeţii a lui Isaia: „Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea” (Matei 13, 14). Domnul spune că unora li s-a dat să cunoască tainele Împărăţiei, însă altora nu li s-a dat, de aceea le şi vorbeşte în pilde.
De aici înţelegem că nu toţi îl aud pe Hristos! „Şi va deschide” mai zice Iisus – asta e libertatea – ştii că e acolo, îl auzi, ştii ce e El şi… poţi să nu deschizi. De aceea zic, şi sper să nu smintesc pe cineva, nu cred că Hristos s-ar bucura să ştie că pe cei pătimaşi, care nu ştiu de El, îi condamnă cineva pentru apucăturile lor deraiate. Cred că s-ar bucura dacă ar ştii că li se spune: „E bine, bucură-te de mizeria aia, dar încearcă şi curăţenia asta, ia-le pe amândouă, compară-le, fii LIBER şi ALEGE tu. Ai dreptul să ştii ce e bine şi ce nu şi totuşi să NU DESCHIZI UŞA, vei plăti pentru asta, dar o vei face ca un om liber”.
Trebuie spus clar: Nu sunt de condamnat cei care, neştiind de Hristos, aleg plăcerile lumii. O spun cu tărie, vreau să fiu bine înţeles, pentru că există în mediul teologic tendinţa de a citi pe sărite, de a răstălmăci vorbele.
Ce aţi vrea să facă, să facă asceză de dragul ascezei?! Nu se poate! Există o povestioară cu un iepure pe care, văzându-l un ogar, începe să-l fugărească. În alergarea lui, ogarul atrage atenţia şi altor fraţi care-şi zic: „tre’ să fie rost de vreo pradă”. Aleargă şi ei ce aleargă, însă încep să se plictisească şi să se întrebe: „dar oare pentru ce alergăm, că n-am văzut nimic”. Şi încet-încet, unul câte unul, renunţă să mai alerge. Rămâne să urmărească iepurele doar ogarul care l-a văzut!… Doar întâlnirea cu Hristos poate schimba fundamental modul hedonist de a vedea viaţa… Doar dacă ai văzut „iepurele”, ştii pentru ce alergi, eşti motivat să alergi!

C.Ş.: Presupunând că tânărul nostru a deschis uşa Domnului, ce probleme va mai întâmpina?
L.D.: Tinerii care-L descoperă pe Dumnezeu trebuie să facă un efort teribil să se îndepărteze de relele anturaje, de gaşca cu care petreceau departe de Hristos. Într-o astfel de situaţie ai nevoie neapărat de o altă „gaşcă” în care să intri. De aceea, personal, găsesc inspirată lucrarea duhovnicească pe care o face ASCOR-ul. Cei care nu găsesc un mediu duhovnicesc, se întâmplă uneori să se răcească. (Bineînţeles că Sfânta Liturghie ne adună în comuniune pe cei prezenţi, însă, în multe parohii, mai ales la oraşe, cei ce frecventează biserica nu se cunosc, nu se sprijină, nu leagă prietenii, nu petrec timp împreună). Asta e o altă mare problemă a noastră, Biserica nu are nişte programe clare în care să-i implice pe credincioşi, viaţa de parohie suferă şi la oraş, dar mai ales la ţară, dar despre asta s-au mai scris şi articole şi cărţi, nu mai insist.

C.Ş.: Dă-mi un exemplu de tânăr sau elev care te-a învăţat teologie (de la care ai urmat un exemplu sau care ţi-a predicat cu fapta)!
L.D.: Ooo, dar cate n-am învăţat de la elevii mei! Am multe exemple în minte.
Am văzut o elevă plângând în hohote pentru un păcat străin, o prietenă de-a ei avortase. Am aflat că o altă elevă, sărmană, aproape muritoare de foame, a luat acasă de Crăciun un copil din orfelinat ca să se bucure şi el de căldura unei familii.
Alt exemplu. Am văzut, intrând în biserică, după ce-mi cumpărasem un DVD cu muzică, de 60 RON, iar acolo, o fostă elevă sărmană, după cum o vădeau şi hainele, ca şi cea de care am pomenit mai sus, ducea la altar două buchete de flori superbe – unul roşu, altul alb (cel alb pentru Maica Domnului, cel roşu pentru Mântuitorul). Mi-a spus că a trecut cu bine de sesiune şi nu ştie cum să mulţumească altfel!
Am aflat de curând că o bună prietenă, elevă de liceu, a stat ore în şir în picioare, câteva zile la rând, vorbind cu lumea pe stradă şi strângând semnături pentru revizuirea Constituţiei, mai exact pentru amendarea art. 48, referitor la familie, în aşa fel încât acesta să prevadă în mod expres şi faptul că „în România poligamia este interzisă, iar căsătoria este permisă doar între un bărbat şi o femeie”. Ce o îndemna să facă asta? Poate că dorinţa ca familia să fie definită fără echivoc, dar în primul rând dragostea pentru Hristos. Îţi mărturisesc că, deşi am sprijinit şi eu cum am putut această campanie – mai mult din faţa calculatorului -, nu aş fi putut sta atâtea ore, n-aş fi avut răbdare să spun un scurt speech de sute şi sute de ori. Şi am uneori îndrăzneala să spun că-L iubesc pe Hristos…
Mai îndrăznesc să dau un ultim exemplu, pe care l-am pomenit în treacăt şi într-un articolaş. O elevă mi-a spus că în casa ei nu se posteşte şi nu poate cere să se facă mâncare special pentru ea, dar că poate renunţa la ciocolata ei preferată, „Smash”. Pe vremea aceea mă încredeam foarte tare în postul meu. Posteam, dar nu renunţam la coca cola, despre care ştiam bine că-mi face rău, spre exemplu. Dacă duhovnicul mi-ar fi spus atunci „Laurenţiu, poţi mânca ce doreşti – carne, ouă, lapte – dar renunţă la cola în postul acesta”, n-aş fi reuşit. Eleva mea m-a învăţat ce e postul, m-a învăţat că e luptă, că e renunţare la plăcerile trupului pentru dragostea lui Hristos.

C.Ş.: Dacă ar fi să ai din nou 18 ani ce ai vrea să faci din ce nu ai făcut?
L.D.: Se spune că, dacă vrei să recâştigi tinereţea, este suficient să repeţi prostiile făcute în anii ei. Ei bine, nu ştiu să fie ceva ce aş vrea să fac acum şi vârsta nu-mi mai permite acest „lux”. Am încă nebuniile mele, din acest punct de vedere pot spune că nu am evoluat prea mult, am rămas tot un adolescent.
Când am întâlnit pe Hristos aveam doza mea de dor, de visare, de nonconformism. Eram un rebel, rebel sunt şi acum, dar lupt pentru altă cauză… Lupt pentru Domnul!
L-am cunoscut pe Hristos pe la 19 de ani într-o rockotecă sinistră din Costineşti (voi scrie curând despre asta), dar pot spune că, dacă-L întâlneam mai devreme, de multe m-ar fi păzit harul Său. Îmi amintesc că, în vremea începuturilor mele (temporal vorbind, nu că acum n-aş fi tot pe la început), o doamnă de la biserică, mai glumeaţă din fire, îmi spunea mie şi unui văr: „Măi băieţi, voi cam devreme cu biserica!” Într-un glas şi în acelaşi duh, cu inimă zdrobită de durere că am stat atâtea clipe departe de Hristos, am exclamat: „Nu-i chiar devreme, ne temem să nu fie prea târziu”. Am înţeles, însă, cu timpul, că la Domnul nu există „prea târziu”, poate e scris pe porţile iadului, dar, cât trăim, avem nădejde de început bun, indiferent de păcatele şi neputinţele noastre.
Revenind la întrebarea ta, dacă aş avea iarăşi 18 ani pot spune cu mâna pe inimă că nu aş mai repeta multe greşeli de atunci. Poate aş face mai multe fapte bune, dar nici acum nu mă opreşte nimeni să le fac. La 18 ani trăiam viaţa la limită, la extremă – încercând să prind, să fur din ea cât se poate. Însă n-ai cum să nu simţi la un moment dat că toate sunt deşertăciuni, că sunt vânare de vânt, că orice şi oricât ai încerca, pacea, împlinirea nu vin din lucrurile încercate. Deci, sincer, nu tânjesc după roşcovele exilului, te asigur că sunt amare la gust.

C.Ş.: Tinerii caută, dintr-un reflex poate milenar, modele. Care crezi că este modelul cel mai indicat şi de ce?
L.D.: Într-adevăr, în viaţa tinerilor o influenţă deosebită o au idolii, modelele. Întotdeauna tânărul a căutat modele. Omul nu poate trăi fără modele, fără repere, cu atât mai puţin tânărul care „abia scoate capul din găoace”. Fiecare îşi lipeşte inima, într-o mai mare sau mai mică măsură, de câte o vedetă a momentului, care i se pare lui că e demnă de admirat şi imitat. Idolii tinerilor, am spus-o deseori în articole, de obicei nu-s conştienţi de impactul pe care-l au asupra fanilor gesturile şi atitudinilor lor. Se gândeşte Eminem la viaţa sufletească a fanilor lui? Poate atunci când spune: „nu beţi, nu vă drogaţi, nu fiţi violenţi, lăsaţi-mi mie toate acestea…”. Pe Madonna sau pe Britney Spears, care s-au sărutat în urmă cu câţiva ani într-un show MTV, le interesează dacă duci o viaţă morală? Să fim serioşi…
Însă adevăratul model pentru om este Dumnezeu-Omul, Hristos. Mântuitorul şi sfinţii Lui ne arată viaţa, idolii ne arată moartea. Am dat multe exemple într-un articol despre victimele drogurilor şi ale alcoolului printre vedetele rockului. Au murit mai rău ca animalele, însă sunt adulaţi mai mult decât atunci când erau în viaţă. La mormintele lor se fac adevărate pelerinaje…
Sfinţii lui Dumnezeu, însă, deşi sunt morţi, sunt vii. Ei nu te „împrumută” cu neputinţe. Dacă-ţi lipeşti inima de un sfânt, de un părinte cu viaţă sfântă (Siluan, Seraphim, Sofronie, Porfirie, Paisie), cauţi să le împlineşti sfaturile, să le urmezi învăţătura, cauţi buna purtare, cauţi bunătatea. De la sfinţi înveţi numai cele spre zidire sufletească. Nu devii un imitator, pentru că şi ei, sfinţii, au urmat lui Hristos şi tu împreună cu ei, urmezi pe Hristos. Sfinţii vin oamenilor în ajutor, mijlocesc către Judecătorul. Cu ei vorbim oricând dorim, ei seamănă viaţă, ei îşi înmulţesc talanţii şi dincolo de mormânt.
Sigur că poţi să ai şi alte modele, dar cu precizarea că trebuie să fie modele decente (părinţii, bunicii, un frate mai mare, învăţători sau vreunul dintre profesori sau, cine ştie, un personaj istoric – Mihai Viteazul, Ecaterina Teodoroiu etc.). Un model trebuie să fie o personalitate, adică o persoană purtătoare de valori.
Orice model e bun dacă-ţi îmbunătăţeşte viaţa, însă, din punctul meu de vedere, adevăratul model pentru om este Dumnezeu-Omul, Hristos Mântuitorul.

Despre cazul Tanacu s-a vorbit atît de mult, încît totul s-a transformat într-un fel de telenovelă care nu se mai termină. Românilor le plac telenovelele. Chiar dacă le cunosc sfîrşitul, chiar dacă văd că joacă prost, grotesc, interminabil, românul conştiincios se aşază în faţa televizorului şi priveşte. Aşa s-a întîmplat şi în cazul Tanacu. Românii au privit, au privit pînă au uitat că personajele din teleserialul Tanacu nu sînt actori, ci oameni ca şi ei. Cocoţaţi în fotolii, românii de la începutul mileniului trei, ca şi gloata din circurile romane de odinioară, se bucură de spectacolul crud în care Justiţia, după o îndelungată joacă de-a pisica şi şoarecele, reuşeşte să răpună un biet călugăr şi patru măicuţe. Din jilţul său, episcopul vicar de la Huşi îşi întoarce degetul mare în jos. Mulţimile scandează. Lupta s-a terminat.

Nu vreau să îndreptăţesc exorcismele părintelui de la Tanacu şi nici să contrazic sentinţa. Justiţia şi-a făcut treaba ei, dreaptă sau nedreaptă, nu vreau să judec. Ceea ce trezeşte nedumerire este purtarea episcopului vicar de la Huşi, a Sinodului BOR, a preoţilor care nu vor să-şi expună părerea. Chiar nimeni, în întregul Sinod BOR nu a simţit nevoia să ceară milă acestor oameni, care, pînă la urmă, nevrednici, păcătoşi, numiţii cum vreţi, sînt fii ai Bisericii? Dacă Justiţia a luat această decizie, de ce mai era nevoie ca episcopii să adauge răni pe spatele acestor oameni necăjiţi? Biserica nu pedepseşte de două ori pentru acelaşi păcat. Este cutremurător faptul că nimeni din ierarhi nu a vorbit despre posibilitatea iertării, că nu s-a făcut îndemn la pocăinţă, la nădejde, la dragoste.

Vreau să aduc în atenţie un amănunt despre care nu s-a vorbit în cazul Tanacu. Este vorba de dezbrăcarea anticanonică a celor cinci călugări de hainele monahale. Episcopul putea să-i retragă părintelui preoţia, dar nu şi făgăduinţele monahale care sînt date în faţa lui Dumnezeu în veac. Monahismul este legămînt de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi nu poate fi luat de nimeni. Nimeni nu poate lua cuiva dreptul la pocăinţă, nici episcopul, nici patriarhul, nici Sinodul, nici cetele cereşti. Aceasta trebuia să o ştie episcopul vicar de la Huşi. Metoda aplicată ne aduce aminte de vremea comunistă, cînd cel ce greşea, dacă era membru de partid, mai întîi era scos public din partid, după aceea predat justiţiei. Mentalitatea partinică trebuie îndepărtată din Biserică. Aici trebuie să dăinuie iubirea evanghelică şi, dacă e nevoie de corectitudine, să fie cea a sfintelor canoane.

Dar treaba s-a terminat. Călugărul de la Tanacu este condamnat la 14 ani de puşcărie, maica stareţă la 8, iar alte trei călugăriţe la 5 ani de puşcărie. Aceste patru „fete” (căci, nu-i aşa, ele nu mai sînt călugăriţe?) vor împărţi celula cu proxenetele care au dus fete prin Italia, cu vînzătoarele de droguri, cu cele care şi-au ucis concubinul cu barda şi restul contingentului din puşcăriile de femei. Pericolul pe care îl răspîndeau aceste patru măicuţe stînd în chiliile lor din pădurea de la Tanacu era prea mare. Fără îndoială. Prelaţii de la episcopia Huşilor sînt indignaţi de un singur lucru: de faptul că cei cinci călugări încă mai poartă haina monahală. Într-adevăr, doi ani de luptă a episcopilor cu ei nu i-a cufundat desăvîrşit în deznădejde, nu le-a răcit credinţa, nu i-a făcut să plece din Biserică. Să ne rugăm ca ei să îmbrace această haină şi după ce vor ieşi din temniţă. Poate că dacă Biserica ar fi acoperit cu haina sa trupul gol al celor căzuţi, presa nu ar fi avut din ce să facă tămbălău, Justiţia nu s-ar fi autosesizat şi lucrurile ar fi decurs altfel. Dar acum, ce mai rămîne de făcut? Cercetaţi pe cei din temniţă, Prea Sfinţiţi episcopi!
Protosinghel SAVATIE BAŞTOVOI
(Mănăstirea Noul Neamţ)

De mult aştept o măsură a guvernanţilor împotriva magazinelor second hand. Dacă vrem să facem parte din Europa civilizată trebuie să ne schimbăm statutul de scormonitori prin lăzile de gunoi ale altora. Recent o iniţiativă guvernamentală a pus căpăstru afacerii cu haine mizerabile de mâna a doua; o sursă de boli de care cred eu că România nu mai are nevoie. Aplaud această iniţiativă cu toată forţa şi căldura celor două palme din dotare!
Un alt lucru cu care nu sunt de acord este cel prin care zeci de publicaţii cu caracter pornografic sunt puse la vedere la orice chioşc de ziare în mai toate staţiile de autobuz. Sunt sigur că nu doar pe mine mă agresează acest obicei zice-se civilizat şi că mulţi oameni nu au nevoie de pielea goală a acestor femei-obiect şi de reclama agresivă la ce trebuie să facem şi ce trebuie să nu facem în pat. În staţia de autobuz vrei nu vrei aşteptând, în virtutea statului de homo videns, îţi plimbi ochii şi dai chiar şi fără să vrei de primele pagini ale publicaţiilor erotice mai mici, mai mari, mai blonde mai roşcate, mai ….mai…mai…
Ce rău fac aceste publicaţii din geam, din vitrină? Păi nu ştiu. Eu poate nu am rugăciunea care trebuie să o am, dar mă gândesc că poate printre noi sunt şi oameni duhovniceşti care au rugăciunea continuă care poate spun ,,Doamne Iisuse…” cu atât mai mult cu cât aşteptatul în staţie este considerat timp mort. Şi atunci se pun firesc întrebările: ,,Cum e mai bine şi ce îmi este de folos?? Să privesc la revistele erotice din vitrină riscând să aprind în mine pofta de curvie sau să mă rog în sinea mea dorind să aprind sau să reaprind în mine flacăra iubirii dumnezeieşti?”.
Vreau să fiu mai explicit şi de aceea afirm răspicat că nu îi blamez şi nu-i arăt cu degetul pe cei care au mania să cumpere sau să folosească asemenea reviste, fiindcă fiecare om se va sminti într-o zi, fiecare om îşi are căderile şi ridicările sale (între noi fie vorba, chiar şi David sau Solomon consideraţi regi drepţi din Vechiul Testament au căzut în patima desfrânării). Nu am nimic cu intimitatea omului, însă am ceva cu aceia care afişează pronografia la tot pasul. Nu e normal să văd femei goale atunci când nu vreau să le văd. Nu e normal să suport împotriva voinţei mele capriciul unui patron de chioşcuri, care a dat dispoziţie ca geamurile să fie înţesate cu pagini XXX. Libertatea cu care m-a înzestrat Dumnezeu îşi strigă drepturile de a nu fi îngrădită de femei pe foi veline, care sunt (vorba unui preot) ca vrăbiile de pe gard. Înca un aspect este specific societăţii în care trăim; e vorba de un aspect îngrijorător care capătă proporţii. În timp ce publicaţiile de cultură sunt din ce în ce mai puţine, iar cultura tinde să fie de la zi la zi aproape moartă, publicaţiile erotice sunt din ce în ce mai multe (industria a luat amploare şi s-a diversificat) şi dau semnalul că avem o pornografie din ce în ce mai vie.
CRISTIAN ŞERBAN

Sunt împotriva furtului, căci până la urmă ce este copiatul dacă nu o formă de furt. Un profesor de la Teologie explica asta mai plastic ,,În loc să vă înfrăţiţi cu îngerul lui Dumnzeu şi să cereţi să vă lumineze ce să scrieţi, v-aţi făcut frate cu dracul”. O astfel de fraternitate am semnat şi eu cu necuratul cu toate că nu sunt de acord cu furtul de care mai înainte vorbeam. Nu ştiu precis din ce raţionament am copiat. De frica restanţelor, de frica notelor mici, din vanitatea de a avea un ,,decar pansat” mai mult în carnetul de student! Nu m-am dus la examene nepregătit, dar nici nu m-a dat învăţatul afară din casă, iar din acest compromis s-a născut ideea că nu voi copia dar că undeva îmi voi nota ideile principale şi mă voi inspira. Amară sursă de inspiraţie această muză-idol numită copiuţă, pentru mine şi pentru o mare parte dintre colegii mei!
Noi, studenţii de la Teologie oare chiar nu am citit Evanghelia lui Luca?? Oare chiar am sărit peste pasajul ,,Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult” Luca 12,47. Devine logic că mustrările de conştiinţă pentru un student teolog trebuie să fie mai accentuate fiindcă Dumnezeu- Stăpânul ne vrea măcar pe noi (preoţii în stare embrionară) slugi credincioase. Când faci un lucru neplăcut lui Dumnezeu găseşti întotdeauna o scuză: lipsa de timp, noţiuni prea abstracte în obiectul pe care îl ai de studiat, neputinţa, stresul de examen etc. Scuzele acestea îmi fac impresia că nu au nimic de a face cu iertarea pe care a cerut-o fiul risipitor întorcându-se şi punând genunchiul jos în faţa tatălui. Mai degrabă aceste scuze seamănă cu părerea de rău a unui locuitor al Sodomei care văzând cum pică pară de foc din cer a avut o vagă amintire a păcatelor sale monstruoase şi s-a căit un pic.
Am copiat! Azi mă mustră zecele ,,ciunt” din carnet, mâine o să mai am ceva păreri de rău, poimâine o sa mai fie doar o vagă amintire a păcatului. M-am făcut frate cu necuratul ca să trec sesiunea. Pe puntea asta în care tot fraternizez cu cine nu trebuie nu cumva există pericolul să cad de tot??
CRISTIAN ŞERBAN

A fost inventat un nou zeu suprem, un nou idol suprem – statul. Acestui idol dictatura ateistă cere să i se aduca jertfă totul: conştiinţa, credinţa, memoria, trupul, cele văzute şi nevăzute. Noul idol suprem, noul zeu suprem, noul Zeus s-a înconjurat imediat de noi zei, de noi idoli. Aceştia sunt ,,ştiinţa” pozitivistă, filozofia materialistă, etica comunistă, literatura social-realistă şi celelalte.Toţi trebuie să se închine acestor idoli şi să se aducă ca jertfă pe sine şi tot ce le aparţine.
Ce înseamnă asta? Aceasta este pur şi simplu idolatrie vampirică, politeism păgânesc vampiric, fetişism vampiric. În locul Unicului şi Singurului Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos cel Adevarat, o masă de idoli, zeităţi şi zeişori impostori. În aparenţă se forţează să pară atei, iar în realitate sunt nişte închinători la idoli, nişte politeişti. Ei îşi meşteresc întruna noi idoli, incluzându-i în noul lor panteon, în sălbaticul lor ceremonial.
Dictatura lor ateistă, la rândul ei, se străduieşte din răsputeri să-l convingă şi să-l silească pe fiecare să se închine noilor zei, să le aducă jertfe, să menţină ,,cultul personalităţii”. În acest fel, ce se întâmplă? Se instalează vampirismul modului de viaţă păgânesc, a cunoştinţei păgâneşti, a modului de viaţă păgânesc. Şi astfel se petrece viaţa însăşi în neiertate slujiri idoleşti” potrivnice lui Dumnezeu (I Petru 4, 3).
Faptul că mai suntem în viaţă ţine doar de milostivirea lui Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu.
Iar de jur împrejur se învârteşte cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educaţia ateistă: “Hristos este un mort”, ,,Hristos este o înşelăciune”. Iată programul de educaţie. Oare aşa ceva poate fi acceptat, oare cu aşa ceva se poate colabora? Şi după aceea să te mai consideri creştin? Nu! Noi anunţăm şi declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groazică, cea mai nereuşită şi cea mai mârşavă hulă pe care mintea omenească a formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare Fiinţe omeneşti de sub Cer Care a păşit pe pământ.
Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume.
IUSTIN POPOVICI (fragment din “Credinţa Ortodoxă şi Viaţa în Hristos”-Editura Buna Vestire, 2003)

Această zicere din popor pare că a rupt ramuri din copacul naţional în care de multe ori urcăm băşcălia spre a o face piedestal de închinare zilnică. E adevărat că voia bună în mijocul vâltorii reprezentată de greutăţile vieţii, de nevoi disperate şi neîmplinite este o garanţie a faptului că se poate trece peste. Dar la fel de adevărat este că litera (cuvântul în general) prin puterea ei chiar de a ucide un om nu trebuie rostită aşa de dragul degringoladei şi dintr-un avânt monden dictat de posturile de televiziune care au fiecare ,,şoul” lor cu başcălii, miştocării, expresii vulgare şi poante iscate din subsolul gândirii. Revenind la zicerea noastră de pe fronton, se induce ideea că un puşti rătăcit, probabil vreun copil de la seminar a încurcat răspunsul la întrebarea care sunt evangheliştii – autorii celor patru evanghelii ale Noului Testament. Răspunsul a făcut vâlva unui tur de ţară prin aceea că reprezintă stilul frugal – precar cu adevărat specific acestei naţiuni. Noi, românii nu prea ne putem lăuda (cu acte) cum că am fi foarte solizi într-un domeniu. Când vine vorba de cultura generală suspinul este şi mai accentuat fiindcă alcătuim de departe o ,,poligloată”. Tendinţa este să luăm de colo câte un pic de dincoace câte un pic, ,,să ne îmbogăţim” ştiinţa prin rugi îndelungate la zeul televizor sau şi mai rău, împrumutăm ,,filosofia” născută prin cârciumi (Poate să-mi spună cineva, după 1989, s-au construit mai multe biserici sau mai multe cârciumi?)
Se poate glumi cu multe, dar când vine vorba de cele sfinte ne-ar trebui dacă nu frică exacerbată, măcar respect şi precauţie. Dintre cei patru evanghelişti nu poţi exclude unul, fiindcă tabloul biblic, învăţătura s-ar ştirbi ireversibil. Temeiul acestei zicale este aşadar băşcălia. ,,De la nerecunoaşterea Sfintei Scripturi izvorăsc mii de rele” ne avertizează Ioan Gură de Aur. Înţelegem de aici că preadoritul contact cu sfintele scrieri dă lumina cunoştinţei şi harul. Persiflarea cuvântului biblic nu poate aduce decât reversul, adică întunecarea minţii. O femeie demnă de crezare îmi povestea că acum mulţi ani a avut în casă o ,,biblie comică” , o carte scoasă de un om stricat. Tot femeia aceasta îmi spunea că de câte ori citea din această ,,biblie” tot felul de rele o pândeau a doua zi. Nu este cazul să transformăm credinţa în superstiţie de aceea apelăm la alt exemplu. Este ştiut şi cunoscut că pervertirea cuvântului biblic atât de răspândită printre sectanţi a dat enormităţi şi eresuri care au dus în timp chiar şi la vărsare de sânge. Aşadar putem glumi cu multe, fiindcă stă în firea românului să caute descreţirea frunţii, dar când vine vorba de Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură dacă nu ascultăm glasul conştiinţei măcar să ascultăm de glasul Domnului. Scris este : ,,Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate (Matei 5,18) sau ,,Mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un corn de literă (Luca 16,17). Devine de la sine înţeles că nu ne este de folos să ştirbim ceva din cuvintele legii sau să eludăm doi evanghelişti, fiindcă ,,dă bine aşa ca poantă!”. Se poate glumi cu multe lucuri însă nu şi cu mântuirea noastră. Iar mântuirea vine din ascultarea Evangheliei şi împlinirea cuvântului ei.
CRISTIAN ŞERBAN

Nu suntem atât de puternici încat să comunicam prin necuvinte. Doar sfinţii au avut acest dar. Comunicarea este cheia reuşitei în multe dintre acţiunile pe care le intreprinde omul. Sunt de părere că dragostea şi comunicarea sunt nedezlipite, căci cum să iubeşti dacă nu interacţionezi. Mă gândeam că cei care iniţiază forumurile ortodoxe fac acest lucru dintr-o profundă dragoste dintr-un sentiment parental ivit pentru cei ce se numesc ,,ai lui Hristos”. Într- o lume turbulentă cum este cea a forumurilor presărată de invective, injurii şi cuvinte care invariabil constituie un afront, au apărut şi câteva forumuri ortodoxe. Laptele şi mierea promise de UE s-au mutat în visul meu de a afla lapte şi miere în cuvintele despre credinţă, despre iubire. Mare mi-a fost mirarea nodului din gât când am descoperit pe aceste formuri ortodoxe o dispută câinoasă care dacă ar fi luată în serios ar trebuie să zguduim istoria prin ştergerea ireversibilă a sinoadelor ecumenice de pe harta memoriei colective.
Mi-amintesc că am îndrăznit (păşind cu sfială spre un astfel de forum) să afirm că Iisus nu este un iudeu, un evreu în adevăratul sens al cuvântului, ci că este Cetăţeanul universal. Nu sunt formator de opinii şi nici dogmatist, ci doar un om care l-a simţit în ,,coasta minţii” pe Mântuitorul până acolo încât să percep unele adevăruri chiar fără să citesc tomuri de rânduri pioase. Iisus este prototipul – Omul universal, tipul Omului care face din îndumnezeire un adevăr palpabil. Prea multa încrâncenare, tonul ironic, disputa fără portiţă spre conciliere m-au întors cu faţa de la aceste forumuri. Am stat departe de ele multă vreme. Asta până mai ieri când am postat un text mic solictând întrebări pentru un nou proiect literar. Reacţia violentă de după postarea acestui anunţ mă face să cred că mărturisirea publică pe care am făcut-o prin cele două cărţi pe care din darul Domnului le-am publicat a stârnit şi multe antipatii, ironii şi poate invidie. Atât mai am de spus! Antipatia, ironia şi invidia nu sunt sentimente creştine…şi din păcate chiar şi pe forumuri ortodoxe te loveşti de aceste racile, animate de un profund sentiment al disputei, de parcă Hristos nu ar putea să se împartă la toţi, ci musai este să ni-L disputăm şi să rupem bucăţi din El.
CRISTIAN ŞERBAN

DESPRE VALENTINE S DAY
Adorarea, venerarea şi exacerbarea importanţei acestei sărbători sunt dăunătoare omului, prin aceea că aşa cum Crăciunul s-a transformat în obiecte; moşul, bradul, globuleţul, ,,zorzoneaua”, la fel şi Valentine-ul (luat de la americani) s-a transformat nu în sărbătoare, ci în felicitare, inimioară, acadea şi alte nimicuri de la magazine de ,,treişopt”. Noi, românii am luat ,,valăntainu” de la americani, dar trebuie să spunem că şi americanii au preluat ; au fost destul de dezgheţaţi şi au valorificat legenda unui creştin catolic pe nume Valentin, despre care se spune că unea cupluri în secret fără încuviinţarea regelui de unde şi-a atras mânia şi persecuţia sau după alte surse chiar martirajul. Fiind în închisoare, Valentin i-a trimis o felicitare iubitei sale, carte poştală pe care a botezat-o cu numele lui. Felicitarea în sine este aşadar un ,,valăntain” de unde deducem că toţi cei înnebuniţi de adoraţie după această sărbătoare sunt doar nişte biete victime neo-idolatre ale mercantilismului şi vânzărilor de solduri.

Îndrăgostit! Dar nu de week-end..

Scriu aceste rânduri fără mânie şi nu mie ruşine să spun că mă aflu în fericita postură de a fi la rândul meu un îndrăgostit…Într-o zi i-am dat prietenei mele fără să am un motiv anume o floare. Credeti că dacă pe 14 februarie îi duc o inimioară sau o ,,prostiuţă” roşie o să fie mai ,,hepi” decât atunci când am făcut un gest spontan şi i-am dat o floare pe care scria cu litere nevăzute ,,te iubesc!”???
De peste ocean am luat multe lucruri considerate frumoase. Americanii ne-au dat ,,uichend” ,,halăuin” şi ne-au învăţat să fim ,,cul”. Numai că groaza prin care trec o mulţime de săraci, de năpăstuiţi ai soartei fără acoperiş deasupra capului şi cei care nu-şi găsesc un job, constituind deja un ,,halăuin” aproape permanent a condus la stingerea de la an la an a interesului pentru măşti hâde, dovleci cu lumânări şi glume macabre. Ne-a mai rămas ca moştenire, demnă de un zâmbet ,,uichendul”, deşi şi aici ar fi o piedică de natură lingvistică şi pur românească. Mierea din limba noastră se amestecă cu fierea din limba lor şi dă nefericita construcţie oximoronică ,,început de week-end!!!”

Dragoste câştigată la zaruri

Tot un ,,început de sfârşit” parcă te cuprinde când afli că în Evul Mediu se făcea mare tam – tam (aş mai adăuga şi ,,tirimogodan” ca să fie puerilul cât mai pueril) pe seama zilei îndrăgostiţilor, care nu era în definitiv decât un fel de orgie sexuală de curte. În Anglia, Franţa şi Belgia în baza unei tradiţii romane (Lupercaliile; cand avea loc Lupercalia, sarbatoarea pagână, se obişnuia să se scrie numele tuturor fetelor nemăritate, care apoi se introduceau într-o cutie. Fiecare bărbat extragea câte un astfel de bileţel, iar fata – aleasa devenea iubita lui pentru un an) se făceau bilete pe care erau trecute numele tinerilor necăsătoriţi. Perechea astfel unită prin tragerea la sorţi ar fi fost considerată un an întreg, logodnici. Să nu credeţi că acum dacă avem ,,rochet“ ,,softueăr“ şi ,,compiuter“ suntem mai breji. Ba dimpotrivă, cei vechi făceau căsătorii de un an, noi că suntem mai ,,cul” le facem de o zi. Iată un fel de închinare la dragostea pe care vrei s-o câştigi dând cu zarul. Şi cine credeţi că se află în fruntea mişcării care încurajează căsătoriile de o zi (şi evident desfrâul de o noapte)? Bineînţeles artiştii!!!

Intră în scenă Caragiale!

Parol monşer! Auzi Zoiţico, Gyorfi s-a măritat o zi şi a zis că dacă o tuna şi o fulgera poate s-o căsători ,,pe bune”, într-o altă zi… Auzi matale, coniţă! Primarele a fost nu un ,,pezevenghi”, ci Love Plus. Ce nu ştii matale cine e ,,lăv plus”? (Păi să întrebăm mamele care de 17 ani se fac că uită că mai pot da naştere la copii). Akcent, N&D, Gia şi Kapital au căsătorit zeci si zeci de cupluri. Auzi mamiţo!…Şi le-a dat şi certificat! Ba, la un moment dat primarii s-au făcut nuntaşi şi nuntaşii primari. Două la şcoala de fete…două la şcoala de băieţi… Ce nu a ieşit numărătoarea? Cum să nu iasă, coane? Gyorfi a lăsat un pic certificatul de măritiş întocmit cu unul Răzvan pe care nu-l ştia prea bine şi şi-a luat cât se poate de în serios rolul de ofiţer al stării civile. Daniela le-a măritat pe Deea şi Betty ca să fie şi un cuplu de ,,viţăvercea” cu acte de o zi. Auzi mamiţo! Fetele astea în semn de aleasă dragoste au fost puse să se sărute pe gură. Păi nici la ,,Iunion” nu vezi aşa ceva…Zău dacă te minţ!

Biserica nu este împotriva dragostei

Dincolo de caragialescul şi bizarul desprins din căsătoriile de probă care în zona Mureşului se numesc pe şleau ,,căsătorii de o noapte” se mai poate constata că invocata zi a îndrăgostiţilor nu are în ea nici măcar cea mai vagă umbră de ortodoxie, ci este, rămâne şi va fi doar o sărbătoare păgână mercantilizată şi adaptată. Religia nu poate constitui un prilej, un pretext pentru desfrâu de aceea îmi asum toate afirmaţiile de mai sus chiar cu riscul de a fi numit habotnic.
Biserica nu are cum să condamne dragostea curată dintre doi oameni, fiindcă fără dragoste credinţa este moartă. Biserica încurajează iubirea şi îi aşteaptă pe tineri să se unească curat şi temeinic prin Taina Sfintei Cununii. Biserica iubeşte şi ea pentru că este lăsată de Hristos să îngrijească, să îndrume, să arate calea, să sfinţească. În Biserică e dragoste cât pentru toţi oamenii planetei numai că există mulţi care aleg calea hulitorilor, şi care apoi plictisiţi de comentarii asupra preoţilor şi credincioşilor practicanţi (care sunt numiţi ,,slabi de înger” şi ,,creduli cu mintea slabă”, aşa cum am citit într-o carte răsfoită recent) găsesc o mare bucurie să organizeze cu prietenii un ,,parti” de ,,uichend, halăuin sau valăntain”… De fapt orice motiv e bun, numai parti să fie…
Să fie monşer! Dar cu mântuirea sufletului cum rămâne?
CRISTIAN ŞERBAN